CJUE: Un stat membru nu poate impune obligaţii fiscale excesive pentru a acorda permise de şedere

Cuantumul obligaţiilor fiscale impuse nu trebuie să constituie un obstacol în calea exercitării drepturilor conferite de dreptul Uniunii, a statuat CJUE.

Directiva 2003/1091 prevede că statele membre acordă statutul de rezident pe termen lung resortisanţilor ţărilor terţe care au avut reşedinţa legală şi fără întrerupere pe teritoriul lor timp de cinci ani înainte de a depune cererea şi care îndeplinesc anumite condiţii. Beneficiarilor respectivului statut le este acordat un permis de şedere de rezident pe termen lung. Directiva 2003/109 prevede de asemenea că statele membre acordă permise de şedere resortisanţilor ţărilor terţe care au obţinut deja acest statut într-un alt stat membru, precum şi membrilor familiilor acestora.

În Olanda, cu excepţia resortisanţilor turci, cetăţenii ţărilor terţe care solicită permise şi titluri de şedere în temeiul Directivei 2003/109 trebuie să achite obligaţii fiscale, al căror cuantum variază între 188 şi 830 de euro.

Comisia Europeană consideră că aceste obligaţii fiscale sunt disproporţionate deoarece, în temeiul directivei, ele trebuie să aibă un cuantum rezonabil şi echitabil şi nu trebuie să descurajeze resortisanţii ţărilor terţe să îşi exercite dreptul de şedere. Prin urmare, Comisia a introdus o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor împotriva Ţărilor de Jos.

Curtea aminteşte că nicio dispoziţie din directivă nu stabileşte cuantumul taxelor pe care statele membre le pot impune pentru eliberarea de titluri şi permise de şedere. Totuşi, deşi nu se contestă că statele membre deţin în acest context o marjă de apreciere, aceasta nu este nelimitată.

Astfel, deşi statele membre pot condiţiona eliberarea permiselor de şedere în temeiul Directivei 2003/109 de perceperea unor obligaţii fiscale, nivelul stabilirii acestor taxe nu trebuie să aibă nici ca obiect, nici ca efect crearea unui obstacol în calea obţinerii drepturilor conferite de această directivă, în caz contrar aducându-se atingere atât obiectivului de integrare urmărit de aceasta, cât şi spiritului său.

Or, cuantumul taxelor impuse de Ţările de Jos variază într-un interval a cărui valoare minimă este de aproximativ şapte ori mai mare decât cuantumul care trebuie achitat pentru a obţine o carte naţională de identitate. Chiar dacă cetăţenii olandezi şi resortisanţii ţărilor terţe, precum şi membrii familiilor acestora nu se află într-o situaţie identică, o asemenea diferenţă demonstrează caracterul disproporţionat al taxelor impuse.

Curtea statuează că aceste obligaţii fiscale, excesive şi disproporţionate, sunt susceptibile să creeze un obstacol în calea exercitării drepturilor conferite de directivă. În consecinţă, prin aplicarea lor în privinţa resortisanţilor ţărilor terţe - cei care solicită dobândirea statutului de rezident pe termen lung în Ţările de Jos şi cei care au dobândit acest statut într-un alt stat membru - care solicită autorizarea şederii pe teritoriul respectiv, precum şi în privinţa membrilor familiilor acestora, Olanda nu şi-a îndeplinit obligaţiile care îi revin în temeiul directivei.