Seri memorabile la Opera din Viena GALERIE FOTO

A merge la Opera din Viena să vezi unul sau două spectacole ca să admiri românii care joacă la Staatsoper poate suna oarecum provincial.

Werther de Massenet se joacă la Viena din 2005 în regia lui Andrei Şerban. În premiera cu Boris Godunov apar Aura Twarowska, Ileana Tonca şi Sorin Coliban. Celebra operă a lui Richard Strauss, Der Rosenkavalier, avea în distribuţie două nume din generaţii diferite, care au urmat şcoala românească : Simina Ivan şi foarte tânăra Valentina Naforniţă. Şi am pomenit titluri jucate în doar trei seri consecutive la mijlocul lunii aprilie.

Scena vieneză are însă multiple aspecte prin care atrage publicul, compus într-o proporţie semnificativă din turişti, vedetele fiind aspectul esenţial.

Am văzut la Opera de stat din Viena Werther de Massenet (foto 1-4), o lucrare pe care nu o văzusem pe scenă, pentru că în ţară se joacă foarte rar (iar în această perioadă deloc, cu excepţia versiunii de concert prezentate în ianuarie la Sala Radio), pentru că ne lipseşte ceva esenţial pentru punerea în scenă a acestei opere celebre şi anume un tenor de anvergură. Am vrut să văd această lucrare la Viena fiind atrasă şi de faptul că regia era semnată de Andrei Şerban, chiar dacă nu este o premieră recentă. Tenorul a lipsit şi în acest caz, ceea ce am văzut fiind o a doua variantă, cea pentru bariton, în care rolul titular a fost susţinut de Ludovic Tézier (în locul lui Roberto Saccà, cel anunţat iniţial), rolul Albert fiind interpretat de Tae-Joong Yang (în locul lui Marco Caria), mezzo-soprana bulgară Veselina Kasarova fiind interpreta rolului Charlotte. Regiile şi scenografiile clasice sunt tipice pentru Viena, ele având însă întotdeauna strălucirea şi rafinamentul necesare unei montări de secol XXI chiar dacă nu fac parade de elemente tehnice. A fost un spectacol frumos, chiar dacă prezenţa recentă în memorie a Ruxandrei Donose în acest rol m-a făcut să regret că nu am văzut-o pe ea în Charlotte alături de convingătorul Werther care a fost Ludovic Tézier (chiar fără a avea avantajul strălucirii versiunii de tenor).

Un spectacol paralel cu cel de pe scenă este cel al sălii, pentru că este foarte interesant de văzut cum arată publicul Operei din Viena la un spectacol care nu este o premieră şi care nu atrage neapărat publicul de elită al Vienei sau al Europei. Werther se joacă de mult şi am avut surprinderea să văd rânduri întregi de elevi de liceu veniţi să vadă această operă. De data aceasta, spectacolul nu era proiectat şi în exteriorul clădirii, deşi majoritatea operelor de pe scena vieneză pot fi văzute pe un ecran mare montat pe latura din dreapta a Operei, turiştii care împânzesc Viena în orice perioadă a anului putând să participe astfel într-o manieră mai… populară, la ceea ce se întâmplă în sală. Acum nu era cazul, biletele cumpărate în ultimul moment nefiind foarte scumpe, iar în sală fiind foarte mulţi turişti, tineri, lume foarte diferită, îmbrăcată de la ţinută cu papion până la jeanşi. Poate era altfel decât ne-am fi aşteptat.

Altfel a stat situaţia la spectacolul cu Der Rosenkavalier de Richard Strauss (foto 5-8), o altă piesă pe care nu o văzusem niciodată pe scenă şi pe care nici nu o auzisem, nici măcar fragmentar, în România. Stând relativ aproape de orchestră şi urmărind tot ceea ce se petrecea în fosă sub geniala conducere a venerabilului Sir Jeffrey Tate, mi-am dat seama că să văd şi mai ales să aud Der Rosenkavalier în România nu se va întâmpla prea curând, complexitatea şi dificultatea partiturii implicând o investiţie în artişti aduşi din afara ţării pe care este puţin probabil să şi-o permită o instituţie sau chiar un festival din ţară. Dar cine ştie... O distribuţie comparabilă cu cea pe care am văzut-o la Viena se poate construi din românii care cântă pe întreg mapamondul, un dirijor de anvergură român sau străin se poate găsi, trebuie identificată doar scena potrivită şi o orchestră pe măsură, fie ea şi… inventată.

Revenind însă la seara petrecută la Viena, Der Rosenkavalier în regia lui Otto Schenck, o montare din 2010, a beneficiat sub bagheta lui Sir Jeffrey Tate de o distribuţie de zile mari, trioul feminin titular compus din mezzo-soprana Elina Garanca în Octavian, soprana Nina Stemme în Die Feldmarschallin şi Miah Pearsson în Sophie având o evoluţie muzicală şi scenică greu de sintetizat în cuvinte. Căldura, susţinerea unei partituri complexe şi debordând de emoţie, permanenta pendulare între comic şi romantic, extrem de convingătoare în fiecare moment, culminând în terţetul final au fascinat efectiv publicul, care la sfârşit a scos artiştii la rampă de zeci de ori. Celor trei li s-a alăturat basul Kurt Rydl, un artist care a cântat de atâtea ori acest rol încât acum practic se identifică poveştii Baronului şi, nu în ultimul rând, orchestra Filarmonicii din Viena, după cum ştim aceeaşi cu cea a Operei, un organism de o competenţă şi un rafinament excepţionale.

O recomandare fermă este, dacă aveţi posibilitatea, să mergeţi să vedeţi acest spectacol la Viena! Nu se joacă des, dar o rezervare din timp vă poate oferi o satisfacţie artistică memorabilă.