Femeile dictatorilor (VII)/ de Diane Ducret

Încheiem în acest număr al ziarului publicarea unor fragmente din volumul Femeile dictatorilor, în pregătire la Editura Curtea veche. Este o carte care zugrăveşte istoria în timp real, prin ochii celor aflate mai mereu în umbră. De cele mai multe ori realităţile cunoscute atât de bine din manuale, cărţi, filme documentare ori relatări vor fi puse acum într-o cu totul altă lumină. Autoarea evită totuşi în mod subtil capcana reabilitării imaginii unor dictatori, dar totuşi le completează portretul, înfăţişându-i şi într-o latură umană, mai puţin cunoscută publicului larg.

Führer adorat

"Statul piere tocmai fiindcă dvs. lăsaţi femeile să piară. Dragă Hitler, femeile aşteaptă un viitor mai bun…" (Emmy Hoffman, Dresda, 1932)

Ca un avertisment, o necunoscută deschide balul corespondenţei private a lui Adolf Hitler la cancelaria Reichului. Germanii speră într-un viitor mai bun şi aşteaptă ca Hitler să-l construiască pentru ei. Îndrăzneţul conducător al partidului nazist se va lăsa oare sedus de o provincială? Alegerile care-l vor aduce la putere au loc peste un an. Hitler a ştiut să asculte şi să includă femeile în programul său. Pentru germani, el este noul cancelar al Reichului. Pentru femeile germane, el este Omul providenţial, Supraomul. De acum înainte, scrisorile care sosesc la cancelaria privată nu se mai încadrează, nici pe departe, în protocolul obişnuit. Felicitări, sfaturi bine intenţionate,şi declaraţii de dragoste cel puţin pasionate curg în fiecare zi. Chiar dacă şi mulţi bărbaţi, din toate categoriile profesionale, îi scriu lui Hitler, femeile sunt cele care aştern pe hârtie scrisorile cele mai personale. Ele nu se adresează şefului de stat, nici ideologului, ci omului Hitler, din partea căruia aşteaptă să li se răspundă cu aceleaşi sentimente.

Scumpul meu Führer,

În fiecare zi sunt obligată să mă gândesc la dvs, în fiecare oră şi în fiecare clipă. Aş veni cu plăcere la Berlin şi aş veni la dvs! Am oare dreptul să fac asta? Orice s-ar întâmpla, viaţa mea vă aparţine. Aş vrea să ştiu ce înseamnă acest lucru. Nu mai pot munci, fiindcă mă gândesc tot timpul la dvs. Nu pot iubi pe nimeni mai mult decât vă iubesc pe dvs. Să sperăm că dorinţa mea se va realiza. Vă rog să-mi scrieţi dacă îmi permiteţi să vin.

Este greu să ni-l imaginăm pe dictatorul cu mustăcioară în ipostaza de sex-simbol. Este mai ales stânjenitor. Şi totuşi, Adolf Hitler a primit scrisori de la fani câte au primit Mick Jagger şi componenţii formaţiei Beatles laolaltă. Afluxul constant de scrisori la cancelaria privată a Reichului urmează curba lui de popularitate: în 1925 textele de aici sunt ordonate de un singur arhivist. Din ianuarie până în aprilie 1933, primeşte peste 3 000. La sfârşitul anului se adună 5 000. În 1934 îi sosesc cel puţin 12 000 de scrisori şi în 1941 peste 10 000. La cancelarie începe organizarea. Scrisorile vor fi stocate în "Arhiva A" creată în acest scop, în care sunt depozitate cele "mâzgălite de femei". Printre aceste mii de scrisori, între 1935 şi 1938, nici măcar o carte poştală conţinând critici sau admonestări. Admiraţia este constantă.

Consemnul dat secretarilor însărcinaţi cu corespondenţa este clar: nu li se răspunde îndrăgostitelor şi fanaticelor lui Hitler. Cu excepţia cazurilor în care expeditoarea îşi anunţă intenţia de a veni la Berlin pentru a-l îmbrăţişa personal pe Führerul adorat. În asemenea situaţii, directorul cancelariei private o reclamă pe femeie autorităţilor poliţieneşti. Un răspuns laconic pune capăt oricărei speranţe de idilă:

Doamnă, Domnule,

Prin prezenta confirm primirea scrisorii dvs. adresată Führerului şi vă aduc la cunoştinţă că acesta, din principiu, nu se va implica în nicio poveste privată.

Primiţi un salut german,

Albert Bormann.

Aceste mii de scrisori de la femei dezinhibate îl stânjenesc foarte tare pe liderul nazist: declaraţiile de dragoste abstracte îl blochează. Ca strateg, recunoaşte totuşi importanţa unei asemenea corespondenţe venind din partea poporului. Este "barometrul lui de opinie publică". El se ţine astfel întotdeauna la curent cu conţinutul miilor de scrisori primite. Rudolf Hess, însărcinat cu corespondenţa până în 1931 şi după această dată Albert Bormann, îi pregătesc rezumate, pentru a-i facilita lectura. Corespondenţa privată a lui Hitler, păstrată în arhive la Moscova, oferă astfel o oglindă a femeilor "seduse" de naţional-socialism, până în carnea lor. Ea dezvăluie o trăsătură necunoscută a sistemelor dictatoriale: puterea lor se sprijină pe potenţialul de seducţie al dictatorului tot atât de mult ca şi pe constrângere. Legătura dintre Hitler şi poporul lui constă şi în dorinţă. Argumentul poate şoca. Este însă pur şi simplu unul omenesc.

Astfel, dna Klose vrea să contribuie la expansiunea mitului Hitler. Îi dedică un poem în 1933, sperând să-l poată răspândi prin intermediul presei.

Îl aclamăm pe Hitler al nostru,

Cel care ne dăruieşte pacea şi speranţa,

O, tu! Salvator al nostru!

Tu, care înduri poverile şi reproşurile, fără să te abaţi de la ţelul tău!

Trăiască Adolf Hitler!

Heil Hitler! strigă lumea întreagă.

Drag şi ilustru erou, credinţa ta este şi credinţa noastră.

Să-l slăvim toţi, într-un glas, să ne ridicăm braţele şi să strigăm împreună "Heil Hitler!"

Primeşte răspunsul neaşteptat de mai jos:

Dragă doamnă Klose! Führerul vă transmite mulţumiri cordiale pentru scrisoarea dvs. Din păcate, nu vă putem acorda autorizaţia să publicaţi acest poem, întrucât Führerul refuză, din principiu, orice formă de glorificare a persoanei sale.

Iarna următoare, dna von Heyden, din Plötz, îi trimite într-un colet mare, miere, însoţită de recomandări în privinţa sănătăţii lui, explicându-i cum trebuie să încălzească nectarul ca să nu fie prea lichid şi să nu-şi piardă "parfumul delicat".

Scumpul meu Führer, am fost copleşită de emoţie când am aflat că aţi primit mierea de la mine… Şi aş vrea să vă mai trimit din când în când, ca în felul acesta să particip şi eu într-o măsură la mesele dvs… Ce plăcere îmi face să ştiu că acest produs natural al Pomeraniei noastre contribuie la întreţinerea enormului consum de energie fizică şi mentală. Cu admiraţie şi sentiment,

dna von Heyden-Plötz.

Pentru unele dintre admiratoarele lui, ar fi de neconceput şi eminamente păgubitor ca asemenea energie să se cheltuiască doar pe politică. Sunt numeroase cele care au alte sugestii de dat. Hartmannsdorf, 23 aprilie 1935:

Scumpul meu Führer Adolf Hitler,

O femeie din Saxa ar dori mult să aibă un copil de la dvs. Este cu siguranţă o dorinţă foarte specială şi singurul gând care mă obsedează este acela că dvs. nu o să aveţi copii. Aceasta este dorinţa pe care am vrut să o exprim în scrisoarea mea.

O scrisoare este o chestiune de răbdare. O poţi citi şi apoi o poţi pune deoparte. O poţi lăsa să cânte în sufletul tău, ca un cântec frumos. Poţi şi să o primeşti ca pe o scrisoare şi să-i dai curs.

Dorinţele mi se amestecă cu temerile. Se poate ca scrisoarea să nu vă parvină. Se poate să nu aveţi timp pentru un copil. Să vă simţiţi prea bătrân pentru un copil şi să fi alungat de mult această idee, ca imposibilă. În ciuda oricărui obstacol, un copil al dvs. ar trebui să se nască. Este dorinţa mea cea mai mare pe care aspir să mi-o îndeplinesc cu toată tăria sufletului meu.

Friedel S.

În 21 aprilie 1938, trei femei din Ludwigsfelde, din sudul Berlinului, îşi manifestă în scris emoţia de după ce abia îl zăriseră:

Dragul meu Führer,

Hazardul ne-a condus la staţia Ludwigsfelde în ziua plebiscitului. La apropierea trenului de 13:20, am văzut în locomotivă un camarad de partid în uniformă. Asta ne-a făcut să bănuim că Führerul nostru era în acest tren. Şi nu ne-am înşelat. Trei femei radiind de fericire l-au putut vedea pe Führerul lor, ales cu atâta bucurie, şi au primit, drept recompensă, un salut amical cu mâna. Prin prezenta scrisoare, cele trei femei în culmea fericirii îi mulţumesc din inimă Führerului lor şi solicită câte un autograf pentru fiecare dintre ele, în amintirea acestei clipe atât de minunate şi de neuitat. Sieg und Heil!

Mulţumim Führerului nostru scump!

Martha Imse, Anna Loppien, Elisabeth Pässler.

La sfârşitul anilor 1930, admiraţia faţă de Hitler a atins apogeul. Proiecţiile romantice nu mai au limite:

Închipuie-ţi ce poate face un Săgetător dintr-un Berbec. Femela eternă v-a atras. Exultă, deci, inimă a mea, şi lasă-te înlănţuită de stele… şi spune-mi încă o dată, oh, tânără femeie, o tânăra mea femeie, cât de mult te iubesc. Cum mă iubeşti? Eşti florile câmpului. Oh, margaretele…

De ce eşti atât de timid şi lucrezi pe ascuns? Nu-ţi pot ghici gândurile. Ieri am stat până la ora 11:30 la sediul societăţii de tir a oraşului, dar, din păcate, nu te-am văzut acolo. Cauţi o femeie? Eu caut un bărbat. Am fi putut să fim împreună încă de acum doi ani, dacă n-ai fi acţionat atât de în secret.

Nu aştept un răspuns de la dumneata numai de vreo doi ani, ci îl aştept de şapte sau opt ani.

Alexandria, Egipt, 21 noiembrie 1938:

Domnule Hitler,

Nu prea ştiu cum să încep această scrisoare. Au fost numeroşi, foarte numeroşi anii de greutăţi, angoase şi scrupule morale, de necunoaştere a eului propriu, ani petrecuţi în căutarea a ceva nou… Dar toate astea s-au terminat, într-o clipă, când am înţeles că aveam acel ceva în dvs., domnule Hitler. Ştiu că aveţi o personalitate măreaţă şi puternică şi că eu sunt o simplă femeie neînsemnată, care trăieşte într-o ţară îndepărtată, de unde probabil nu va reveni niciodată, dar trebuie să mă ascultaţi. Mare este fericirea când în sfârşit întâlneşti ţelul vieţii. Când o rază străbate norii şi totul se luminează… Este ceea ce mi se întâmplă mie… Totul a fost iluminat de o dragoste atât de mare, dragostea pentru Führerul meu, stăpânul meu, încât uneori aş vrea să mor cu fotografia dvs. în faţa mea, ca să nu mai văd niciodată nimic altceva decât chipul dvs. Nu-i scriu domnului cancelar al Reichului, îi scriu bărbatului pe care-l iubesc, şi pe care îl voi urma până la sfârşitul zilelor mele…

A dvs. până la moarte,

Baroana Elsa Hagen von Kilvein.

Să precizăm că niciuna dintre aceste femei nu-l cunoaşte personal pe Führer.

Berlin, 10 septembrie 1939:

Scumpul şi dulcele meu Adolf,

Trebuie să-ţi scriu, fiindcă sunt atât de singură. Băieţii mei au plecat amândoi la plimbare. Lenchen este la prietenul lui şi eu stau jos şi muncesc cu mâinile. De exemplu, cârpesc şosete. Şi spăl rufe. Voiam să cobor, dar plouă. Şi am atâta treabă; tot timpul muncă, nu-i aşa, dragul meu. (…) Mă uit mereu la fotografiile tale şi le pun în faţa mea, apoi le sărut. Da, da, iubirea mea, scumpul meu,bunul meu Adolf. Iubirea este veritabilă, ca aurul. (…) Şi apoi, de acum înainte, iubitul meu, presupun că ai primit pachetul cu prăjituri de la mine şi că ţi-au şi plăcut. Tot ce îţi trimit îţi trimit numai şi numai din dragoste curată. Acum o să închei. Iubitul meu, scumpul meu, bunul meu Adolf, fii salutat şi sărutat de multe mii de ori de buna şi scumpa ta Miele.

Admiratoare grăbite să-şi atingă ţelul şi să-l prindă pe Führer în mrejele lor, îi trimit nici mai mult, nici mai puţin, decât contracte de căsătorie:

Prin prezentul act semnat, domnişoara Anne-Marie R. vă ia oficial în căsătorie.

Poate că astfel de femei sperau într-adevăr că actul le va fi trimis înapoi contrasemnat de dragul lor Adolf…

Din volumul în pregătire la Editura Curtea veche. Traducere de Doina Jela