Napoleon/ de Max Gallo

Max Gallo (născut în 1932) este un cunoscut scriitor, istoric şi politician francez. Ca scriitor, este extrem de prolific: a publicat peste o sută de romane, scriind câte 2.500 de pagini pe an. Dintre seriile sale de romane, menţionăm

Les Chrétiens

(2002),

La croix de l'Occident

(2005) şi

Les Romains

(2006). Dintre biografii, cele mai cunoscute sunt

Napoleon

(1997, vândută în peste 1 milion de exemplare),

DeGaulle

(1998) şi

Louis XIV

(2007). Max Gallo a fost deputat european timp de 10 ani (2 mandate succesive), iar din anul 2007 este membru al Academiei Franceze. ,,Max Gallo crede în Franţa. Biografiile sale, scrise într-un ritm alert, întotdeauna vii şi mustind de detalii istorice, se citesc cu sufletul la gură."

- Le Point.

Napoleon este ceea ce s-ar putea numi o cronică amănunţită a unei epoci, mar­­­cată de figura ilustră şi de rolul uriaş jucat în istoria Europei şi a lumii de Napoleon Bonaparte. Bazată pe o documentaţie vastă, care îi permite auto­rului să reconstituie până la amănunt cele mai variate aspecte ale perioadei, de la copilăria corsicană a eroului, până la atmosfera saloanelor imperiale sau la detaliile vestimentare ale uniformei soldaţilor din la grande armée, cartea nu este însă o analiză doctă, neutră şi supusă canoanelor academice, ci are vivacitatea cronicilor şi suculenţa memoriilor de secol al XVII-lea. Şi ase­menea marilor compoziţii picturale ale maeştrilor "naratori" din secolul al XIX-lea, autori de scene de bătălie, vasta epopee a lui Max Gallo ne recreează în faţa ochilor imaginea unei epoci, a unei lumi, a unui om ce a schimbat cursul istoriei.

"Napoleon" volumele 1, 2, 3, 4 de Max Gallo se află în pregătire la Editura All.

Partea a şaptea

Aici totul începe să decadă... Trebuie să plec în Orient

5 decembrie 1797 - 19 mai 1798

- Trebuie să-l întâlnesc pe omul acesta chiar mâine, spune Napoleon.

Abia a ajuns la Paris şi deja îl însărcinează pe unul dintre aghiotanţii săi să ducă un mesaj ministrului Relaţiilor externe din cadrul Directoratului, Charles Maurice de Talleyrand-Périgord. Este absolut sigur că Talleyrand îl va primi.

Poţi să-ţi dai seama de cum poate fi un om fără să-l fi cunoscut personal. Iar Talleyrand, de când a fost numit ministru în iulie 1797, i-a dat de înţeles că este un aliat gata să se pună în slujba lui, pentru a profita la rândul său.

Asta înseamnă, de fapt, o alianţă între oamenii cu putere.

Napoleon îşi aminteşte de prima scrisoare trimisă de Talleyrand. "Cu adevărat înspăimântat de sarcinile extrem de importante şi de primejdioase ce-mi revin, am nevoie de garanţia că gloria voastră trebuie să ne procure mijloacele şi înlesnirile necesare în cadrul negocierilor", i-a scris acesta în 24 iulie 1797.

Înspăimântat, fostul episcop de Autun ? Omul care celebra în 1790 slujba cu ocazia Fête de la Fédération, omul care a stat câţiva ani în exil, în Statele Unite şi în Anglia, aşteptând să ia sfârşit teroarea ghilotinei şi care, de îndată ce a revenit în Franţa, datorită sprijinului lui Barras şi a intrigilor femeilor pe care le iubeşte atât de mult, în special ale doamnei de Staël - fiica lui Necker -, a obţinut în cadrul Directoratului funcţia de ministru al Afacerilor externe, este posibil ca acest om să se îndoiască de calităţile sale ? Să fim serioşi. Pe un om ca el nu-l poate înspăimânta nimic. Scrisoarea lui înseamnă un singur lucru : să ne unim forţele, avem interese comune. Iar ulterior, şi alte gesturi i-au confirmat convingerea lui Napoleon.

În ziua de 6 decembrie, ora unsprezece dimineaţa, când intră în saloanele hotelului Galliffet, de pe strada Bac, Napoleon are încă foarte proaspete în minte aceste lucruri. Talleyrand i-a dat deja de înţeles că suportă cu dificultate tutela Directorilor, şi în special, pe cea a lui Reubell, însărcinat cu politica externă. Asta este de ajuns pentru a pune bazele unei înţelegeri fructuoase.

Aşadar, acesta este Talleyrand.

Napoleon vede venind spre el un bărbat înalt, palid la faţă, cu părul pudrat după moda Vechiului Regim, cu nasul cârn. Este spân şi surâde ironic. Şchiopătează. Cu greu îţi dai seama ce vârstă are.

În salon, bărbaţii şi femeile, invitaţi să-l vadă pe Napoleon, s-au ridicat. Talleyrand face prezentările cu o oarecare plictiseală în glas. Doamna de Staël. O femeie extravagantă pe care Napoleon n-o prea bagă în seamă. Nu are încredere în această femeie care-l soarbe din priviri, care i-a scris scrisori înflăcărate. Ce fel de femeie este aceea care nu ştie să se mulţumească doar cu puterea ei de seducţie, care vorbeşte afectat şi îşi permite gesturi prea îndrăzneţe ? O femeie care încearcă să-şi ascundă urâţenia ? Napoleon îi întoarce spatele, îl salută pe navigatorul Bougainville, apoi îl urmează pe Talleyrand în cabinetul său.

Napoleon îl priveşte cu atenţie pe ministru. Este aşa cum şi-l imagina, are gâtul acoperit de o cravată foarte înaltă, pieptul strâns într-o redingotă largă, are o voce puternică şi gravă, este un aristocrat care vede lucrurile de sus, cu priviri fixe, un om realist, care nu se mulţumeşte cu vorbe goale. Un jucător abil. Dar care nu se fereşte să arate în mod deschis că-l admiră pe Napoleon, şi că el, ca un frate mai mare, recunoaşte că mezinul acoperit de glorie are în mână cărţi mai bune. În atitudinea lui, Napoleon intuieşte şi o anumită detaşare, aşa încât nu simte la el nici servilism, nici recunoaşterea unei aşa-zise inferiorităţi. "Aveţi cele mai bune cărţi", pare să spună Talleyrand, "vă susţin în acest joc, fără să renunţ însă la nimic."

De astfel de parteneri am nevoie în partida pe care o joc.

- Sunteţi nepot al arhiepiscopului de Reims, care îi este fidel lui Ludovic al XVIII-lea, spune Napoleon.

Repetă intenţionat "Ludovic al XVIII-lea" - ca un regalist.

- Şi eu am un unchi arhidiacon în Corsica, continuă apoi. El m-a crescut. Ştiţi că, în Corsica, să fii arhidiacon este acelaşi lucru cu a fi episcop în Franţa.

E un mod de a-i sugera că, pe lângă interesele imediate, au o origine similară, ceea ce ar putea constitui o garanţie pentru colaborarea lor.

Această primă întâlnire se încheie. Salonul s-a umplut de lume. Toată asistenţa îl salută pe Napoleon cu respect.

- Cetăţeni, spune Napoleon, sunt mişcat de primirea voastră călduroasă. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă atât în privinţa războiului, cât şi a păcii. Directoratului îi revine sarcina de a şti să se folosească de rezultatele strădaniilor mele, pentru fericirea şi prosperitatea Republicii.

Trebuie să fie prudent. În unele ziare, se sugerează deja că aspiră să instaureze o dictatură. Altfel ce ar căuta la Paris ? se întreabă unii. Aşadar, trebuie să adoarmă vigilenţa unor astfel de adversari, să nu se arate avid de glorie, să fie pe placul mulţimii şi să se poarte ca un cetăţean modest, preocupat nu de interesele sale, ci de cele ale Republicii.

Ia masa la Reubell, directorul care s-a opus cel mai vehement clauzelor tratatului de la Campoformio, superiorul şi adversarul lui Talleyrand. Aici trebuie să pară modest şi dezinteresat.

Însă în ochii opiniei publice, Directoratul este alcătuit din oameni corupţi, care rivalizează între ei. Important este deci să nu se compromită alături de unul dintre clanuri şi să poată demonstra că nu s-a îmbogăţit în război.

Dacă este primit în reşedinţa de pe strada Victoriei, trebuie să pară că se numără printre oamenii de ştiinţă, literaţii, savanţii, membrii ai Institutului Franţei, militarii ce vin acolo. Nu trebuie să fie confundat cu oamenii politici. Berthollet, Monge, Laplace, Prony, Bernardin de Saint-Pierre, Desaix sau Berthier : aceşti cetăţeni sunt mai presus de orice bănuială. Vorbeşte despre metafizică şi poezie cu Marie-Joseph Chénier, îi face o demonstraţie de matematică lui Laplace, fostul său profesor de la şcoala militară.

Pariul este câştigat atunci când Laplace exclamă : "Ne aşteptam să primim orice de la dumneavoastră, mai puţin o lecţie de matematică !"

Îi vine o idee : să candideze pentru a fi acceptat la Institut, pe locul lăsat vacant de Carnot. Ziarele scriu imediat despre asta. Napoleon le citeşte în fiecare dimineaţă. Jurnaliştii se miră : pe general nu pare să-l intereseze decât această candidatură onorabilă, dezinteresată.

În 25 decembrie, Napoleon întruneşte trei sute cinci voturi şi este repartizat în prima clasă a Institutului, "Ştiinţe fizice şi matematică", secţia "Arte mecanice".

A doua zi, la ora patru şi jumătate după-amiază, ia loc între Monge şi Berthollet ca să asiste la prima şedinţă a Institutului. Seara, cu ocazia unui dineu, doamna Tallien îl felicită.

Au trecut mai puţin de trei ani şi este aproape de culme. Dar este prea devreme să arate c-o ştie.

Trebuie să pară încă o vreme că este un "nimeni" şi că nu face nimic deosebit.

A învăţat să nu se lase îmbătat de succes. Cu ocazia ceremoniei oficiale pe care Directoratul a organizat-o în cinstea lui, la Palatul Luxembourg, nu întoarce capul spre cei care-l aclamă : "Trăiască Bonaparte ! Trăiască generalul marii armate !" Străzile din jurul palatului sunt pline de o mulţime entuziastă.

Mulţimea s-a adunat aici pentru mine. Îmi strigă numele.

Pentru că aude oamenii ovaţionându-l, îi priveşte cu alţi ochi pe cei cinci directori ce poartă pe umeri marea mantie de un roşu deschis spre portocaliu, cu guler înalt alb, cu dantele, cu îmbrăcămintea brodată cu fir auriu, pălăria neagră ridicată într-o parte şi decorată cu un panaş tricolor.

Mulţimea nu lor le strigă numele. Nu pentru ei se trag salve de tun, nu pentru ei a fost înălţat altarul patriei înconjurat de statuile libertăţii, egalităţii şi fraternităţii şi nu pentru ei intonează corurile Cântecul de întoarcere, pe versurile lui Chénier şi pe muzica lui Mehul, ci pentru mine.

Însă ei, cei cinci directori, au puterea să organizeze o asemenea ceremonie. Iar puterea este o reţea de complicităţi, de garanţii şi garanţii suplimentare, o adevărată pânză de păianjen care leagă între ei sute de oameni.

Ei controlează încă această reţea.

Talleyrand rosteşte discursul. "Mă gândesc la tot ce-a făcut ca să nu supere pe nimeni cu gloria sa", spune Talleyrand întors cu faţa spre Napoleon, "la această înclinaţie antică spre simplitate ce-l caracterizează, la pasiunea sa pentru ştiinţele abstracte... Cu toţii ştim că-i displac profund strălucirea, luxul şi fastul, aceste ambiţii demne de dispreţ ale oamenilor oarecare. N-avem, desigur, niciun motiv a ne teme de ambiţia sa, ba chiar sunt convins că va trebui poate să-l solicităm noi, într-o bună zi, ca să-l smulgem din tihna şi desfătarea însingurării sale închinate studiului."

Napoleon ascultă, cu chipul impasibil, cu buzele strânse, cu privirile fixe. Talleyrand îi este de folos, fără să fi fost nevoie să se consulte înainte.

Modestia mea trebuie să facă vâlvă.

Napoleon a hotărât să spună doar câteva cuvinte, aşa cum se cade unui om care nu vrea să iasă în evidenţă.

"Pentru a fi liber, poporul francez", începe el, "trebuia să lupte împotriva regilor. Pentru a câştiga o Constituţie întemeiată pe dreptate, trebuia să învingă optsprezece secole de prejudecăţi. Atunci când fericirea poporului francez va fi consfinţită de cele mai bune legi organice, întreaga Europă va deveni liberă."

Este ovaţionat. Să fi înţeles mulţimea că ţara nu dispune încă de "cele mai bune legi" ? Şi că el, Napoleon, cunoaşte situaţia ? Trebuia să spună acest lucru, cu riscul de a fi imprudent, căci el trebuie să întruchipeze voinţa de schimbare.

De când a venit la Paris, i se tot pun întrebări. Ce are de gând ? Oamenii contează pe el pentru ca în ţară să se instaureze în fine pacea şi să nu mai aibă loc lovituri de stat. Trebuia deci, să dea de înţeles că împărtăşeşte aceste idei.

A doua zi după ceremonie, rămâne acasă, pe strada Victoriei. Bourrienne îl vizitează. Era şi el de faţă la Palatul Luxembourg.

- O ceremonie extrem de rece, spune el. Toată lumea părea să se controleze şi am observat pe toate figurile mai multă curiozitate decât bucurie sau dovada unei adevărate recunoştinţe.

-  Le este teamă, explică Napoleon, mă urăsc.

Îi arată o scrisoare primită în acea dimineaţă, în care i se garantează că se pune la cale un complot împotriva sa, pentru a fi otrăvit.

- Cei care mă aclamă, spune Napoleon, m-ar fi sufocat bucuroşi sub coroanele triumfale.

Prin urmare, este nevoie de prudenţă. Pentru a rămâne în viaţă va avea grijă să-şi ascundă gloria şi orgoliul.

Îi cere unui slujitor fidel, fost soldat, să-l însoţească. El este cel care îl serveşte la masă şi îi toarnă vinul.

Sieyès şi François de Neufchâteau, între care s-a aşezat la banchetul oferit în cinstea sa de către cele două adunări, Consiliul Bătrânilor şi Consiliul celor Cinci Sute, se miră de precauţiile pe care şi le-a luat. Fuseseră deja surprinşi de faptul că l-au văzut venind la Paris într-o "trăsură foarte modestă", îmbrăcat în haine civile, dar încălţat în cizme cu pinteni, de parcă ar fi vrut să fie pregătit să poată sări pe cal la nevoie.

Le răspunde surâzând. Se prefac oare că nu ştiu că cei care deranjează sunt ucişi ? El ştie ! Şi mai ştie că deranjează. Iacobinii îl bănuiesc că vrea să instaureze o dictatură. Directorii se tem că-şi pierd puterea.

Aşadar, chiar la acest banchet somptuos de opt sute de tacâmuri, patru servicii, opt sute de lachei, treizeci şi doi de şefi de sală, cu vin de Cap, de Tokay, cu crapi din Rin şi trufandale de tot felul, servitorul său îi va schimba tacâmul, farfuriile şi paharele, şi-i va oferi ouă fierte moi.

La Talleyrand, în schimb, este cu totul altceva.

În ziua de 3 ianuarie 1798, la ora zece treizeci seara, Napoleon intră în saloanele hotelului Galliffet, unde îl aşteaptă Talleyrand şi aproape cinci sute de invitaţi.

Săptămâni întregi s-a lucrat la decorarea clădirii. Cântăreţi, artişti coregrafi, muzicieni oferă reprezentaţii pe estradele ridicate în mijlocul saloanelor. Peste tot sunt arbuşti, iar pe pereţi cópii care reproduc capodoperele pe care Bonaparte le-a cucerit în Italia. În curţi, nişte soldaţi şi-au ridicat corturile. Scările şi saloanele sunt parfumate cu ambră. Femeile, îmbrăcate după moda romană sau greacă, învăluite în muselină, mătase şi crep, au fost alese de Talleyrand personal, pentru eleganţa şi frumuseţea lor.

Napoleon o priveşte pe Joséphine, nepăsătoare, surâzătoare, cu o diademă de camee în păr. Este una dintre cele mai frumoase femei. Şi este a lui.

Are ce şi-a dorit. Acest triumf, aceste femei şi aceşti bărbaţi puternici care-l înconjoară.

Dar rămâne rezervat. A preferat să nu poarte uniforma, ci o redingotă neagră, încheiată până la gât.

Îl ia de braţ pe scriitorul Arnault. Intră în sala de bal unde se dansează vals. Se dansează şi pe o muzică nouă, "un contradans" botezat la Bonaparte.

Deşi este eroul acestei sărbători, cu toate astea pare nervos. Se apleacă spre Arnault. Să fie îndepărtate persoanele inoportune, îi spune. Nu poate vorbi deschis. Se pare însă că nu el este suveranul la balul oferit de Talleyrand şi dat în onoarea lui. Îi zăreşte printre invitaţi pe trei dintre directori. Iată culmea puterii. Acest gând îl chinuieşte. Sărbătoarea sună fals, îl deranjează. Prea multă curiozitate în jurul lui şi nu îndeajuns de mult respect. Însă adevăratul respect se obţine doar atunci când ai în mână toată puterea.

Arnault, care a fost alungat de lângă Napoleon de mulţime, revine însoţit de o femeie pe care acesta o recunoaşte imediat.

- Doamna de Staël, spune Arnault, vrea să v-o prezint, căci dânsa pretinde că are nevoie şi de o altă recomandare decât numele său bine cunoscut. Permiteţi-mi, generale, să mă supun voinţei domniei sale.

Se creează un cerc în jurul lor. Napoleon o priveşte pe femeia corpolentă, care vorbeşte cu emfază, îi face complimente, îi pune întrebări. Simte cum dispreţul şi furia pun stăpânire pe el. Nu este genul de bărbat care să se lase dominat de o femeie pe care nu o doreşte. Îl deranjează nu numai urâţenia ei, ci şi înfumurarea. Se spune că scrie, pretinde că are idei politice. Ea !

- Generale, ce femeie vă place cel mai mult ?

- Soţia mea.

- Fireşte, dar care este femeia pe care o stimaţi cel mai mult ?

Probabil că se aştepta ca el să răspundă : o femeie care gândeşte, care este preocupată de problemele guvernării, care scrie... Cu cine-şi imaginează că stă de vorbă ? Cu un palavragiu care frecventează saloanele literare ?

- Pe cea care ştie cel mai bine să se ocupe de familia ei, răspunde.

- E de la sine înţeles. Dar, totuşi, care ar fi după părerea dumneavoastră cea dintâi dintre femei ?

- Cea care face cei mai mulţi copii, doamnă.

Îi întoarce spatele şi se îndreaptă spre sala banchetului, înconjurată de un gard viu de mirt, dafin şi măslini. Se intonează Le Chant du départ, "Cântecul de plecare". Numai femeile se aşază. Talleyrand se găseşte în spatele fotoliului pe care stă Joséphine. Napoleon l-a luat de braţ pe ambasadorul Turciei, Esseid Ali.

Apoi, artistul Lays îi dedică Joséphinei un cuplet care este bisat :

Scumpă soaţă

A soldatului, a eroului învingător

Tu ce-ai pus pe-a lui inimă stăpânire

Doar tu şi patria,

Plăteşte dară sfânta datorie

Ce-o are un popor măreţ faţă de apărătorul său,

Ocrotindu-i fericirea

Onorezi datoria Franţei.

Napoleon îl priveşte pe Talleyrand care stă aplecat peste umărul soţiei sale.

Omul acesta, un maestru al tactului, al diplomaţiei, poate fi, prin urmare, un aliat important.

Din volumele în pregătire la Editura All. Traducere de Simona Ceauşu şi Rodica Frăţilă