O nouă expoziţie Ion Nicodim/ de Ziarul de duminică

Autor: Ziarul de Duminica 24.11.2011

Astăzi, 25 noiembrie, la cunoscuta galerie Dialog, se deschide o nouă expoziţie a pictorului Ion Nicodim - "Ion Nicodim, de-a lungul unei vieţi". Născut la Constanţa în 1932, decedat în 2007 la Paris, Ion Nicodim este unul unul dintre artiştii definitorii pentru arta românească din ultimele trei decenii. Absolvent al Institutului de Arte plastice "Nicolae Grigorescu", promoţia 1956, pictorul are în palmares câteva zeci de expoziţii personale şi colective, în ţară şi străinătate, nenumărate burse, premii şi distincţii.

Prezentând, în urmă cu trei ani, o altă expoziţie a lui Ion Nicodim, acad. Dan Hăulică, preşedintele de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Artă (care va prezenta şi expoziţia de la "Dialog"), trasa câteva repere ale creaţiei pictorului. Întîi, spunea el, este de sesizat în lucrarile sale "o grilă de regularitate geometrică, o căutare asupra rigorii şi, în acelaşi timp, un «tremur», un fel de a ieşi din tot ceea ce este constrângere didactică dincolo de manifeste, şi de a ramâne şi aşeza opera de artă numai într-un domeniu al libertăţii... Există raţiuni nu numai de a-l iubi pe Ion Nicodim, dar de a medita la exemplul său, de la situarea antropologic-culturală între Orient şi Occident - fapt foarte important - la felul cum se împarte artistul între fidelitatea faţă de sine şi subiectivităţi fără umbră, în acelaşi timp păstrând o deschidere către vocile colective, către tot ceea ce este «Vocea Pământului»... Artiştii ne sunt reazem în toate asemenea bune operaţii de aşezare a noastră în atenţia lumii şi a Europei. Ion Nicodim este în acest sens un nume care ne îndeamna să continuăm"...

Expoziţia va rămâne deschisă până la 20 decembrie.

Publicăm în continuare textul semnat de Dan Hăulică şi care deschide catalogul expoziţiei de la Galeria Dialog:

Rareori am întâlnit artişti care să adune în sine atâta sinceră putere de a admira: şi nu e vorba, la Nicodim, doar de a admira ceea ce ii seamănă. I-o regăsesc, această generoasă putere, in tropotul repetitiv al cailor cu picioare subţiri, sau întorşi într-un îndrăzneţ raccourci, pornit dinspre Uccello, dinspre Bătăliile aceluia, inextricabil compacte şi straniu clare; i-o regăsesc lui Nicodim în propria lui creaţie murală, în fresca Întemeierea, unde tumultul care ne-a chezăşuit Independenţa, demult, la Posada, devine ocazia unei complexe transpoziţii picturale, deopotrivă tensionată şi tandră, sălbatecă şi armorială. Acolo, sigiliu de nemijlocită prezenţă, una dintre figurile indelebile ale evocării, ivită printre câmpuri heraldice, e un autoportret patetic. Veghează ca un străjer meditativ masacrul, asumă groaznica încordare cu nu ştiu ce nobleţe, neînduplecat expiatorie.

Îi cheamă peste ani, în altă cheie, imaginea autoportretului de acum altfel obstinată, nu răsărind ca o antenă epică, peste vălmăşagul istoriei, ci mărturisind în numele condiţiei sale concrete, al adevărului său, imprevizibil. Puţin hirsut, netemător de dileme, prins între două ecrane, ca în constrângerea unei porţi înguste, profilul de azi ne aţinteşte descărnat şi autoritar. Precum în portretele nipone de mare epocă, ghiceşti, în simplitatea lui, gheara unui accent de acută intransigenţă; stilul creşte, aici, tocmai dintr-un sens ireductibil al particularului.

Intră în astfel de picturi, ca şi în ultimele din plăsmuirile lui obiectuale - semne de pământ, ţepos înspicate cu paie -, un duh fără de complezenţă, un gust al adevărului ca umilinţă şi împotrivire. Urcă, în sufletul său, din vocile tărâmului îndărătnic unde a văzut lumina, un Orient de lut şi de aprige intensităţi - o Dobroge străveche are curajul să se afirme prin el, nu ca o rezervaţie de pitoresc, ci ca o vatră de ardente elanuri... Orientul său poetic îşi răstoarnă de altminteri între ele contrariile, ca jumătăţile unei clepsidre. Tot mai mult în pictura lui Nicodim, albastrul, bunăoară - ploaia de albastru ce are a fertiliza mitologic ţărâna - întipăreşte, acum, ceva din materialitatea fertilă a humei. Ba chiar, neaşteptată sinteză, în ciclul Inimilor, unele dintre formele acestea de pământ, robuste ca nişte potire carnale, se înfăţişează incredibil albastre, purtându-şi vârtos culoarea, ca o supremă saturare a formei. Din impalpabilul Lacurilor liniştite, din cupa lor mallarmean pură, unde pictura se decantase ca un elixir, o alchimie fosforescentă, operând ca într-o întrecere cu firmamentul, a făcut să ţâşnească acel albastru indicibil intens, al unei vaste pânze, în care ochiul plonjează, fascinat. La Veneţia, la Bienala din 1982, unde Nicodim fusese invitat în Pavilionul Internaţional, i se amenajase acestei pânze un acces de neuitat: urcai spre ea, printr-un coridor de umbră, ca într-un traseu iniţiatic - vertijul de albastru îţi aspira de departe privirea… Când te apropiai, la capătul traiectului, pânza triumfa, concentrat, întrecându-se într-o emulaţie fastuoasă cu lumina lagunei.

Nu-i, bineînţeles, aici monomnia albastrului, ca la Yves Klein, care-l proclama "La grande couleur" - vehicul pentru a realiza "l'indefinissable".Şi nici în elementar, elementarul unor materii insignifiante, Nicodim nu se contaminează de joaca unor conotaţii şi aluzii viscerale, ca în alcătuirile hilare ale lui Niki de Saint Phalle, bunăoară, cochetand uneori, şi ea, în bariolajul ei exploziv, cu albastrul.

Dar saturarea cromatică, la artistul nostru, se desparte esenţial de cumulul provocator propriu îndeobşte "noilor realişti". Nicodim e străin de orice religie a cantităţii, îi repugnă ostentaţia "plinului". Niciodată nu percepe sub specia inflaţionistă bogăţiile naturii sau ale artei. Pană şi acolo unde ar părea că funcţionează legea seriei, el ascultă de scrupulul unei reducţii care califică, epurând, şi nu de logica păstoasă a simplei aglutinări.

Cum inefabilul unor abia atinse suprafeţe nu este legat, la Nicodim, de hazardurile "spontaneităţii", ci de un control lucid, care hotărăşte zicerii să se oprească în clipa când ar deveni planturoasă, se înţelege că economia conciziei depinde, la el, nu de căznite sustracţii, ci de însăşi ştiinţa atacului. Astfel, în ceea ce ar putea fi deciziune mortificatoare, trăieşte o curioasă impresie de creştere intensivă, de paradoxală expansiune lăuntrică: dovadă, câmpurile de rapiţă ale tablourilor mai vechi, sublimate acum până la explozia jubilantă a unui galben ce pune la încercare pragurile noastre senzoriale. E, dincolo de euforie, o lărgire a înlăuntrului nostru - scânteierea culorii capătă dimensiunile unei latitudini.

Cu această interioritate, de ecou multiplicat în galerii solare, pictorul dăruie şi datele istoriei obiective. Martirajele ei sunt aici scutite de volubilă emfază, "mersul revoluţiei în istorie", după formula lui Bălcescu, trece prin filtrul declarat al unei memorii personale, care pulsează autentic.