Profesorul Bumb şi macii suedezi/ de Augustin Cupşa

Augustin Cupşa (n. 1980) a studiat medicina şi s-a specializat ca psihiatru, în prezent finalizându-şi teza de doctorat. A debutat în 2005 cu volumul de poezie Prezent compus/ recompus în urma concursului naţional de la Botoşani, unde a primit printre altele, premiul APLER şi premiile revistelor Convorbiri Literare şi Familia. Un an mai târziu publică volumul de proză Perforatorii în urma câştigării ambelor concursuri pentru manuscrise organizate în paralel de USR şi Cartea Românească. Ulterior volumul a primit Premiul de Excelenţă pentru debut in literatură oferit de UNPR şi USR, premiul "Petre Pandrea" şi premiul revistei Ramuri. În anul 2006 a câştigat concursul HBO România pentru cel mai bun scenariu de scurt metraj, Trenul către Bucureşti pleacă de la linia 3. În 2009, a reprezentat România la Jocurile Francofoniei de la Beirut (secţiunea proză) iar în 2010 a fost invitat la Literaturwerkstatt Berlin în cadrul programului Rumanische Quasiliteratur şi la Istanbul în cadrul programului WordExpress. În 2010 a semnat scenariul şi adaptarea serialului În derivă produs de HBO România. Face parte din grupul literar Le Suites du Phénix.

Cele cinci povestiri sunt plasate într-un teritoriu tensionat, dominat de psihozele, fobiile, nevrozele şi impulsurile schizoide ale lumii contemporane, devoalate în registrul nu uşor de orchestrat al parabolei. În aparenţă texte ludice - scrise cu umor şi mustind de amănunte pitoreşti, adesea picante - povestirile trădează în subtext o abordare hipersensibilă a grotescului şi a absurdului existenţei cotidiene.

În Profesorul Bumb şi macii suedezi, Munţii de neon, Uşor cu metroul prin Bucureşti. Eva la mijloc, Importanţa cârtiţei sau Furtună într-un singur cuvânt, Augustin Cupşa, cu acurateţe de geometru, fisurează lumea personajelor sale, trasând graniţe fine între real şi fantastic, ca ultime soluţii de vindecare.

Citesc cartea lui Augustin Cupşa şi văd cârtiţa, "mare, jegoasă, surpând încetişor tot ce clădise bătrânul", văd dirijabilul lui Céline zăcând la pământ ca o uriaşă batistă mototolită, văd gângania lui Kafka, şobolanul alb cu blana însângerată, demonul lui Le Clézio, văd… toate frustrările născătoare de genii. Augustin Cupşa este revelaţia literaturii noastre actuale tocmai pentru că nu face nimic să fie actual, el s-a născut european: livresc, fantast, ţicnit - râsul lui sună lugubru în nopţile noastre. - Nora Iuga

Importanţa cârtiţei - fragment

- E acolo, e acolo începuse să ţipe Gina dintr-odată, în mijlocul nopţii.

Edi nu-şi dăduse seama cât timp dormise lângă ea. Spatele fetei se curbase sub o povară care nu se vedea şi ea lupta cu mâinile prin aer, ţipând gâfâit - e acolo, e acolo!

Se agăţase cu mâinile de braţul lui şi îl îngrozise cu albul ochilor pe care nu putea să-i deschidă mai mult de atât.

- O auzi? O auzi cum roade? Acum s-a suit prin tulpini, ascult-o, îi şoptise, se târăşte şi roade ramurile şi frunzele şi bobocii de floare.

N-auzea nimic. Totuşi trebuia să o creadă. Trebuia să-i creadă respiraţia şuierătoare, picăturile de transpiraţie de pe frunte, bătăile inimii. Se ridicase din pat, aburii de alcool i se condensau în cap şi picăturile i se scurgeau pe pereţi - o igrasie fără leac.

. Trăsese uşa bucătăriei şi fixase un scaun cu spătarul în marginea clanţei, apoi bâjbâise prin cămară răsturnând obiecte - cutii de pantofi, plăci de parchet, o umbrelă cu spiţele rupte, o ladă cu piese, haine vechi, până când găsise o rolă de leucoplast. Se oprise în dreptul uşii de la bucătărie şi trăsese banda peste marginile ei. Mâinile îi tremurau nervos şi, dacă cineva l-ar fi întrebat de ce făcea lucrul ăsta aşa de tâmpit, n-ar fi putut să-i răspundă, se întrebase şi el şi degeaba - nu se oprise până când chenarul subţire nu fusese acoperit în întregime.

- Nu mai are cum să iasă de aici - îşi zisese mulţumit. Dacă o să iasă din pământ, o s-o facă pentru că vrea să mănânce mai mult decât rădăcini, o să se târască pe gresie, înfometată, o să roadă tacâmurile şi oscioarele şi paharele şi o să se înece cu cioburile, dar din încăperea asta nu mai poate să iasă.

Se întorsese în camera mică şi îi prinsese Ginei în mâini capul care încă mai zvâcnea. E acolo, e acolo, Edi. E de mult aici cu noi şi a îmbătrânit odată cu noi, îi repeta fata.

- Poate că e, dar acum n-o să mai iasă.

- E acolo, Edi.

- Se poate, dar nu mai contează. Am închis-o în bucătărie.

- Nu mă pot opri să o ascult - fuseseră primele ei vorbe cu sens.

N-o să se oprească - îi trecuse şi lui prin cap şi trebuia să facă ceva în legătura cu asta, doar că nu mai era mare lucru de făcut decât să o ţină legată în braţe şi să aştepte lumina dimineţii.

- I se poate întâmpla oricui - spusese el mai mult aiurea.

- Dar ni s-a întâmplat nouă, îi răspunsese pe ton sumbru.

Dimineaţa nu îi mai găsise în casă, ajunseseră la spital, pentru că Gina nu se putea într-adevăr potoli, continua să vorbească aiurea şi să se agite, aşa că trebuiseră să o oprească la camera de gardă, dar el nu vrusese să plece, se întinsese pe o banchetă în hol şi adormise acolo.

Îl trezi un Isus fosforescent care i se strecurase în ureche. Dădu cu mâna speriat şi încercă să se ridice, dar îşi simţi spatele înţepenit. Toate lucrurile din ziua trecută îi trecură prin cap cu un vâjâit lung. Îl simţea în jurul urechilor. Prin caturile crăpate ale ferestrelor de coridor venea un curent subţire. Privi în sus şi văzu crucifixul, şi el fosforescent, atârnat pe un lanţ lung şi deasupra lui o figură bolovănoasă care îl privea atent. O mână se trase repede din buzunarul lui de la piept şi trecu în buzunarul celui care stătea aplecat deasupra lui. Edi sări în picioare. În faţa lui stătea un bărbat înalt, deşirat, în pijama de spital, cu un nas ascuţit, cu mărul lui Adam proeminent, înconjurat de fire încâlcite de păr şi doi ochi vii şi negri ca doi gândaci de canal care i se roteau prin orbitele incredibil de mari. Avea cam treizeci de ani. Pacientul îi strânse cu putere mâna pe care nici nu i-o întinsese şi se recomandă - Toma. Toma Rujanu, dar putea să-i spună şi Tomiţă dacă asta îl ajuta să se simtă mai confortabil. Edi n-avea chef să-i spună nicicum.

Bărbatul se scuză că s-a prezentat într-un asemenea hal şi ţinu să precizeze că el nu era pacient, ci mai degrabă un fel de pacient-consultant, avusese toate bolile din lume dar le învinsese prin puterea voinţei şi acum chipurile doctorii îl chemaseră în spital doar ca să ajute alţi bolnavi să-şi înfrângă limitele, şi pe ei să clasifice mai bine afecţiunile mintale. Se ţinu după el pe coridor, împroşcându-l cu un amalgam de cuvinte trunchiate şi stropi de salivă. Toma pretindea că era foarte bogat, îi spuse că se afla în posesia unui sistem infailibil de păcălire a maşinuţelor de poker, după care îi ceru fără menajamente cinci lei ca să sară gardul spitalului şi să-i bage la un aparat de roşie-neagră.

Edi se uita prin gemuleţul de sticlă al fiecărui salon şi nu se sinchisea de ce-i turna Toma, dar el venea pe urmele lui insistent, zdrăngănind o cutie cu piese de şah în care susţinea că se aflau schemele lui secrete. Edi se opri până la urmă în faţa ultimului salon de pe dreapta, unde o văzu pe Gina. Încercă clanţa, însă uşa era încuiată. Fata stătea în mijlocul patului, în fund, cu genunchii sub bărbie şi mâinile strânse în jurul pulpelor şi privea pe geam. În salon nu mai era nimeni altcineva şi aşternuturile păreau curate în lumina puternică de afară. Se uită mult la capul ei rotund, castaniu, întors către fereastră şi ar fi vrut să se uite şi ea la el ca să-i zâmbească, dar asta nu se întâmplă nici după ce bătu de câteva ori în geamul securizat.

- E mititica ta? îl întrebă Toma lungindu-şi capul peste umărul lui.

Edi bătu mai tare cu pumnul în uşă, dar fără efect.

Pe coridor apăru o asistentă care îi luă tare. Toma o şterse ca un guzgan de-a lungul pereţilor şi el rămase să o înfrunte pe femeia grasă care venea legănat spre el. După ce îi povesti despre ce era vorba, femeia se mai potoli şi îl conduse până la cabinetul profesorului Soare. Bătu de două ori şi auzi glasul lui de bas: - Intră. Profesorul îi făcu semn să aştepte până termină de vorbit la telefon şi Edi se aşeză pe canapea.

În cabinet plutea liniştea şi multă lumină, florile crescuseră frumoase în geam şi pe pereţi, tot felul de diplome înrămate luceau, el le cercetă una câte una şi constată că în fiecare scria câte ceva bun şi frumos despre profesorul universitar, academician doctor Soare.

După ce închise telefonul, acesta îl privi mijindu-şi ochii prin lentilele groase. Edi îi explică încurcat ce se întâmplase şi cum ajunseseră la spital, dar la un moment dat simţi că vorbeşte în gol, cuvintele lui cad într-un puţ fără ecou, aşa că se opri.

Doctorul îşi săltă ochelarii printr-o mişcare scurtă a nasului şi apoi începu să căute ceva printre filmele de explorare care stăteau vraişte pe biroul lui. Răsturnă cana de cafea cu steagul Americii peste plicurile cu tomografii şi Edi se repezi să-l ajute. Doctorul se ridică vesel şi îi strânse dintr-odată mâna. Încurcat, Edi se retrase pe canapea.

Doctorul extrase filmul Ginei din anvelopă, îl privi în contralumină şi-l puse la loc. Bătu cu palma în masă şi Edi tresări.

- Dragul meu, aici nu se vede nimic.

- Nu e vreo tumoră?

Soare începu să râdă ascuţit, ca atunci când vreun prostănac îşi recita subiectul copiat la examen.

- Nici măcar cât un vârf de ac.

Tăcură amândoi, Edi îşi ascunse mâinile între picioare.

- E vorba despre o cârtiţă.

Soare se lăsă pe spate în fotoliul său:

- Aşa...

- E vorba despre o cârtiţă care a crescut într-un ghiveci şi o să iasă de acolo şi o să ne mănânce ... o să ne omoare... ceva de genul ăsta... spunea ea.

- Ai văzut-o cu ochii tăi?

Edi îl privi tuflit.

- Nu, dar e acolo. Ştiu asta. Simt asta. Ea a văzut-o şi trebuie s-o cred.

Îşi mută privirea spre florile de pe geam.

- Aici sunt cârtiţe?

Soare se uită şi el.

- Habar n-am. Cât de mare să fie?

Edi îi arătă între degete:

- Mică, să zic - cam aşa, cât o sămânţă de floarea soarelui. Dar după aia se face mare, se umflă ca buretele în apă. Eu am luat-o mică, stătea ascunsă într-un ghiveci cu un trandafir japonez dar habar n-aveam.

- Dacă-i aşa mică, se poate. Nu m-am gândit la asta. Şi ce faceţi dacă iese de acolo noaptea şi începe să roadă biroul, cărţile, actele şi tot ce aveţi pe aici şi chiar şi picioarele dacă dormiţi?

- Păi dacă e aşa mică, o calc sub talpă. Dar sigur nu e vorba de un gândac?

Edi clătină ferm din cap, apoi rămaseră amândoi în tăcere. De pe coridor se auzi vocea unei infirmiere care îi chema pe pacienţii nesupravegheaţi la masă şi bătea cu lingura într-un perete. Soare se ridică în picioare şi Edi îşi dădu seama că trebuie să plece, n-avea ce să mai afle de la el. Îşi strânseră mâinile în faţa uşii. Lui Edi i se părea că nici nu vorbise cu el sau că el nu fusese acolo, în tot cazul. Deschise uşa.

- Cât mai stă Gina aici?

- Nu mult. E un pic obosită, trebuie să doarmă.

Făcu un pas afară. Profesorul se uită la el.

- Asta e important: somn, linişte, soare. Ţine minte lucrurile ăstea. În rest nu contează nimic. Soare fusese şi vara când stăteau pe piatră, când beau bere şi fumau, dar Edi nu ştia dacă doctorul se referea chiar la soare sau la el însuşi. Se îndepărtă pe coridor pufnind. O mulţime de lucruri rămăseseră neclare.