Superba Harfă de iarbă/ de Stelian Ţurlea

"O carte plină de o cuceritoare căldură umană; prin veselia ei tandră, nostalgică te duce cu gândul la simpla bucurie de a trăi." Vorbele acestea au apărut în "The New York Herald Tribune" şi se referă la una dintre primele cărţi ale celebrului Truman Capote - "Harfa de iarbă"*), microroman apărut în 1951. În româneşte a fost tipărit de mai multe ori, la diferite edituri, şi înainte şi după 1990, e o carte foarte citită, sper, dar cu toate acestea ne încumetăm să scriem despre ea la această rubrică, pentru că este cu adevărat o capodoperă, iar relativ de curând la Editura Polirom a apărut ediţia a treia (de la această editură).

"Harfa de iarbă" este, spuneam, un microroman cvasi-autobio­grafic, narat din perspectiva unui adolescent orfan care se izolează împreună cu două mătuşi nonconformiste de societatea sudistă de care aparţin. Collin Fenwick îşi pierde mama, apoi îşi pierde şi tatăl, şi, în cele din urmă, se mută în casa mătuşilor lui (Dolly şi Verena). Catherine, menajera (o negresă care vrea să se spună despre ea că este indiană), care de asemenea locuieşte în aceeaşi casă, nu se înţelege decât cu Dolly, care este renumită pentru tratamentele pe care le face colectând plante din pădure.

"Dacă la ieşirea din oraş o apuci pe drumul care duce spre biserică, ajungi curând lângă un deal ce străluceşte ca o văpaie, plin de dale funerare, albe ca oasele, şi de flori cafenii, ofilite. (...) La poalele dealului se întinde un câmp acoperit cu iarbă indiană înaltă, care îşi schimbă culoarea o dată cu anotimpul. Duceţi-vă să-l vedeţi toamna, pe la sfârşitul lui septembrie, înroşit în lumina asfinţitului, când umbre stacojii ca para focului tremură deasupră-i şi când vânturile toamnei, mângâindu-i iarba veştejită, iscă atunci o melodie ca un suspin omenesc, o harfă de şoapte."

Împreună, Dolly, Catherine şi Collin dau peste o casă în copac, iar într-o zi, după ce Dolly se ceartă cu Verena, cei trei pleacă de acasă şi hotărăsc să trăiască în libertate, în căsuţa construită în copac. Decizia este văzută ca o jignire şi ameninţare de către mulţi membri ai comunităţii, în frunte cu şeriful şi preotul bisericii, dar lor li se alătură judecătorul şi alţi câţiva care îi sprijină în războiul izbucnit.

Cartea a fost adaptată chiar de Capote, în 1952, şi regizată de Robert Lewis pe Broadway - 36 de specatcole. În 1971 a fost adaptată într-un muzical, iar în 1995 în film, cu Walter Matthau, Sissy Spacek, Jack Lemmon, între alţii.

Se pare că Truman Capote şi-a făcut şi un autoportret în romanul în care apare, la un moment dat, un personaj pe nume Amos. "Pe atunci exista un tip nemaipomenit care ţinea o frizerie. Îl chema Amos Legrand. În priviţa lui, unii ca şeriful şi chiar Riley Henderson, de fapt, dacă mă gândesc mai bine, toată lumea zicea că-i un fătălău. Nu vorbeau însă cu răutate. Cei mai mulţi ţineau la Amos şi îi voiau binele. Scund ca o maimuţică, Amos trebuia să se suie pe o lădiţă ca să te tundă. Avea o fire agitată şi trăncănea ca nişte castaniete. Pe toţi clienţii îi numea «drăguţă», atât pe bărbaţi, cât şi pe femei, căci nu făcea distincţie între ei. Amos avea un dar extraordinar: putea să trăncănească neîntrerupt despre tot ce-i interesa fie pe oamenii de afaceri, fie pe fetiţele de zece ani - despre orice".

Volumul apărut la Polirom mai conţine povestirile din "Arborele nopţii", toate cu protagonişti singuratici şi incapabil să iubească.

*) Truman Capote - Harfa de iarbă. Arborele nopţii şi alte povestiri, Editura Polirom. Ediţia a III-a. Traducere de Const. Popescu.