Amintiri din închisoare (II)/ de Horia Gârbea

9

Celula în care sînt stau e chiar deasupra mării şi e astfel plasată încît răsăritul se vede perfect. Priveliştea e minunată. Am început să mă obişnuiesc cu veşnica mîncare de peşte de mare. Măcar e proaspăt şi nu poate fi decît sănătos. Aerul de mare mi-a desfundat nările pentru totdeauna. Nu ţin minte, de cînd am fost băgat aici, să fi strănutat măcar o dată. Singurul lucru care mă incomodează oarecum este masca asta de fier care-mi prinde tot capul.

10

În timpul lucrului trebuie să purtăm la picior o cătuşă de care atîrnă un lanţ cu o bilă de oţel la capăt. Asta pentru că s-au găsit nişte puşti să evadeze. Au fost, fireşte, prinşi şi spînzuraţi, dar noi am rămas cu bilele de picioare. După un timp, în cinstea Zilei Naţionale, s-a revenit asupra obligaţiei de a purta cătuşe cu lanţ şi bilă de oţel. N-a trecut nici o săptămînă şi alţi inconştienţi au evadat. Au fost prinşi, torturaţi şi spînzuraţi. Ne aşteptam ca de a doua zi să primim iar bilele de oţel, dar nu s-a întîmplat nimic. Am aflat mai tîrziu că bilele fuseseră scoase din inventar ca nefolositoare, iar comandantul închisorii le şi vînduse pe contul lui unui negustor de fier vechi.

11

I-am spus comandantului că, fiind singur în celulă, atîrnat deasupra mării, fără dreptul de a ieşi vreodată, e inutil să port masca de fier. Nu mă va vedea nimeni. Cel mult, să mi-o pună dacă vine vreo inspecţie. A fost de acord cu mine, logica îl obliga. A doua zi a venit cu gardianul şi cu un lăcătuş care a tăiat bridele nituite şi mi-a scos masca. Îndată ce mi-au dat-o deoparte şi m-au privit, au început să rîdă. Au rîs toţi trei pînă au căzut jos, minute în şir. Nu am putut scoate de la ei nicio explicaţie, au plecat rîzînd. Am cerut atunci o oglindă, ca să văd şi eu ce e atît de caraghios la înfăţişarea mea, exceptînd barba şi părul care desigur că-mi crescuseră sub mască. Comandantul nu a fost de acord, regulamentul nu permitea. Mi-a trimis frizerul, dar el n-a reuşit să mă tundă şi să mă radă cumsecade pentru că se strica de rîs. Intrigat, mi-am privit chipul, cît am putut, în apa din vasul de băut şi n-am văzut nimic neobişnuit: chipul dinainte cu părul uşor încărunţit. Nu ştiu ce-or găsi toţi de rîs, dar de fiecare dată cînd îmi aduce mîncarea trebuie s-o smulg repede din mîna gardianului pentru că pufneşte în rîs văzîndu-mă şi o varsă pe jos.

12

Tapirul a fost condamnat la moarte. Comandantul a venit să ne întrebe pe noi, ceilalţi deţinuţi, care vrem să facem pe călăul. Un gardian n-ar face asta. Cel care primea nu avea de făcut o treabă prea grea. Doar să-i pună Tapirului o funie în jurul gîtului şi să tragă de o manetă. Pentru asta ar fi avut o porţie dublă timp de o săptămînă şi un litru de rachiu. M-am gîndit dacă merită să fac treaba asta. Mi-am zis că, dacă nu mă bag eu, cineva oricum o să-l spînzure pe Tapirul şi eu n-o să mă aleg cu nimic. Dar pînă m-am gîndit, s-a şi repezit unul, zis Cîrmă, că a fost marinar, că vrea el. Bine! Pînă seara, Cîrmă a avut grijă să se umple de tot felul de lucruri, toate vîndute în schimbul unei guri de rachiu din litrul pe care avea să-l primească după ce-l spînzură pe Tapirul. Altfel, ei erau prieteni înainte. Asta era luni. Miercuri, dimineaţa devreme, trebuia să fie execuţia. Dar marţi se găseşte un deştept de şef, sau o fi avut Tapirul vreo pilă, şi îl graţiază. Cînd a aflat, Cîrmă, săracul, a făcut pipi pe el. Cu Tapirul nu era de glumă. Dar se vede că ăla, trecut pe lîngă moarte, nu avea chef să mai rişte şi nu i-a făcut nimc. A căzut Cîrmă în genunchi în faţa Tapirului, să-i ceară iertare. Dar Tapirul:

- Lasă, bă. Nu erai tu, era altul. Bine c-am scăpat.

A trebuit să dea Cîrmă toată agoniseala înapoi şi a rămas dator cu ce primise de mîncare şi deja halise. Dar i s-a deranjat ceva la cap şi după o săptămînă sau zece zile s-a spînzurat cu izmenele. Un gardian a zis că se vede că avea Cîrmă vocaţie de călău şi dacă n-a fost să-l spînzure pe Tapirul, s-a spînzurat singur. Mi-a plăcut vorba asta: vocaţie.

13

Celula în care stau e atît de strîmtă încît nu pot să mă întind pe jos. Nici în picioare nu e uşor de stat. Podeaua e ca un fel de lighean aplecat, din ciment sclivisit, pentru ca, atunci cînd îţi faci nevoile, ele să se scurgă spre o gaură aflată într-un colţ. De fapt e ca o cabină de umblătoare, dar mai strîmtă şi închisă pe dinafară. Cel mai bine e să mă aşez în colţul opus celui cu gaura. Aşa pot să şi dorm liniştit. Ziua mă gîndesc, aşezat, la o mulţime de lucruri. Cînd m-au scos, nu pot să zic că a fost mai rău, dar viermuiala aia de oameni şi de voci m-a ameţit. Cel puţin o dată pe oră mă duceam la budă, mă închideam într-o cabină şi răsuflam uşurat cîteva minute. Gardianul i-a raportat doctorului că aş avea dizenterie.