Blestemul fotoliului 32, sau măscăriciul academician/ de Daniel Nicolescu

Autor: Daniel Nicolescu 24.06.2011
În linii mari, povestea sună cam aşa. În 2003, se stingea din viaţă Maurice Rheims, romancier, istoric de artă şi faimos comisar de licitaţii. Omul era însă nemuritor (aşa sunt supranumiţi academicienii francezi), pentru că fusese ales în Academie în 1977. Locul său (fotoliul nr. 32), rămas vacant, este, teoretic, ocupat un an mai târziu (martie 2004) prin alegerea lui Alain Robe-Grillet. Însă doar teoretic.

Uneori, intronizarea se împiedică de discursul de recepţie, alteori din pricina unor gafe, iar alesul nu mai ajunge niciodată să şadă în scaunul academic ce i-a fost alocat. În cazul autorului "Gumelor", totul a pornit de la cochetărie. Robe-Grillet a vrut musai ca, la festivitatea de recpţie, să apară îmbrăcat în celebra sa bluză "col roulé" şi în smoching. Secretara perpetuă a Academiei, doamna Hélène Carrère d'Encausse, nici n-a vrut să audă de încălcarea etichetei şi l-a pus să încerce uniforma verde cu bicorn. Trezindu-se, cu ţinuta de operetă, în faţa oglinzii, Robe-Grillet a fost cuprins de un râs isteric. Conluzia: oricât de incredibil al părea, împăratul Noului Roman nu a mai fost niciodată primit sub Cupolă. Iar în 2008, când s-a prăpădit, locul 32 a fost din nou declarat vacant, deşi, practic, nu fusese niciodată ocupat din 2003 încoace. Ai crede că blestemul fotoliului 32 a lovit din nou.

De ce din nou? Iată, coborând pe firul istoriei: în 1975, Robert Aron, ales să ocupe fotoliul respectiv moare cu cinci zile înainte să fie primit sub Cupolă; în 1911, generalul Hippolyte Langlois trece în lumea celor drepţi la doar şapte luni după intronizare; în 1846 Alfred de Vigny, furios ca fost ales în Academie de-abia după cinci încercări, rosteşte un discurs plin de tunete, fulgere şi venin, care îi va face pe colegii săi să-l ignore aproape total până la sfârşitul vieţii; în 1816, Lucien Bonaparte, fratele lui Napoleon, este - fapt rarisim - exclus din înaltul for.

Şi acum, înapoi în zilele noastre. După vacanţa declarată în 2008, este ales pe locul 32, în ciuda tuturor aşteptărilor... François Weyergans (foto 1). Candidaţii fuseseră, până în ultima zi dinaintea deliberării, Pascal Thomas, Renaud Camus şi Didier Van Cauwelaert. Graţie unei campanii fulgerătoare, Weyergans îi păcăleşte pe nemuritori, care îl includ pe ultima variantă a listei de candidaţi, şi... câştigă cu 12 voturi din 24 (şi un buletin alb), în al treilea tur de scrutin. Dorinţa de a accede sub Cupolă a fost determinată, dacă e să-l credem pe F.W., deţinătorul premiului Goncourt 2005 (pentru romanul "Trois jours chez ma mère"), nu de nevoia de eternitate, ci de o constrângere imobiliară (n-avea casă în Paris şi spera să primească, ştiind că Academia deţine un parc imobiliar), sau, măcar, de dragul "de a călători gratuit pe SNCF". Sigur, lui Weyergans, autorul romanului "Măscăriciul" ("Le Pitre"), îi place să se joace cu oamenii (poate mai mult chiar decât cu personajele sale) şi a lansat aceste fumigene doar ca să-şi facă o (contra)reclamă eficientă, congruentă cu multele bufonerii, adorate de public, cu care şi-a înconjurat opera. Fapt este că, de atunci, din 2009, şi până mai azi, nu a catadacsit să-şi scrie discursul de recepţie (în condiţiile în care termenul de maximă indulgenţă consemnat de istorie este de zece luni), iar când l-a rostit (foto 2), săptămâna trecută, pe 16 iunie, a stârnit consternare şi hilaritate. Başca a întârziat la festivităţi cu circa un sfert de ceas, fapt iaraşi fără precedent (foto 3). Dar despre asta, în numărul următor al ziarului nostru.