O carte antidot/ de Grete Tartler

Cunoscutul jurnalist - specializat în relaţii internaţionale - şi producător TV francez Antoine Vitkine (cu cel mai recent succes reprezentat de un documentar despre Muammar Gaddafi, care descrie cei 42 de ani de putere ai conducătorului libian şi legăturile sale cu somităţi politice internaţionale) a fost tradus în România cu best-sellerul Mein Kampf, istoria unei cărţi, de către scriitoarea şi directoarea editurii Vremea, Silvia Colfescu (care semnează şi prezentarea grafică a colecţiei). De ce mai suscită o astfel de carte interes? Politologii ar spune că datorită creşterii unor generaţii care nu mai ştiu nimic despre al doilea război mondial, dar şi din cauza tensiunilor globale între capitalismul ultraliberal american şi islamismul radical. Dacă "biblia nazistă" în sine este, evident - şi din fericire - depăşită în consideraţiile politice, precum şi în paranoia sa rasistă, totuşi elementele biografice rămân utile istoricilor, iar modul în care a fost realizată propaganda încă suscită curiozitate (prin modul de a manipula, de a stârni convingere ideologică şi transă emoţională, prin retorică, sensul imaginii şi alte "reţete" aplicate în continuare de media zilelor noastre).

Că Hitler îşi declara, în 1925, meseria de ... scriitor (lăudându-se: "am darul de a şti să reduc toate problemele la esenţial") pare desigur un lucru necuviincios, dar volumul acestui autodidact (numit iniţial Patru ani şi jumătate de luptă împotriva minciunilor, prostiei şi laşităţii - titlul concis de Mein Kampf fiind dat ulterior de editorul Max Amann) a fost vândut în zeci de milioane de exemplare - şi acest lucru a continuat mai ales după 1945, când se ştia deja ce crime a susţinut. Antoine Vitkine analizează nu numai contextul istoric în care a apărut, dar şi faţetele stilului - marcat de digresiuni şi suflul violenţei, un "amestec ciudat de pledoarie pro domo, de profeţii, de obsesii şi de pretenţii ştiinţifice". Iată în ce mod începe jurnalistul francez trasarea unui portret: "Autorul cărţii Mein Kampf nu e nici un intelectual, nici un om obişnuit cu scrisul, nici măcar un om cu o diplomă oarecare. Şcoala a părăsit-o devreme, cu note mediocre. Dispreţuieşte intelectualii şi ştiinţa predată în facultăţi. Totuşi, lumea ideilor nu-i este străină… se consideră expert în mai multe domenii, cum ar fi arta şi istoria. A citit un mare număr de cărţi: cum nu are nevoie de multe ore de somn, devorează, nopţi de-a rândul, lucrări cu subiecte foarte variate şi înmagazinează informaţiile graţie memoriei lui excepţionale." Nu cumva această schiţă de portret se potriveşte, până aici, şi altor politicieni? Dar cartea pe care a scris-o (devenită "cartea de căpătâi a marilor conducători") nu e una banală, deşi ideile sale pline de ură pluteau în aerul vremii, nu numai al Germaniei.

Un accent mai amplu e pus pe "orchestraţia franceză a unei mistificări germane". Cu toate că Franţa - "stat mulatru africano-european" - era considerată, de la Napoleon încoace, cel mai apropiat duşman al germanilor ("pofta Franţei de hegemonie pe continent e insuportabilă"), traducerea franceză, intitulată Mon combat, n-a întârziat să apară, ba încă sub pana unor eminenţi germanişti precum Gaudefroy-Demombines şi André Calmettes (în America apăruse deja My Battle iar în Anglia My Struggle - să mai spună cineva că "americana" nu era de mult timp diferită de British English …). Interzisă datorită unui proces intentat de Hitler, ea continuă să se vândă pe sub tejghea. La Nürnberg, unii din acuzaţi s-au delimitat: "E o carte scrisă într-o germană foarte proastă, operă de propagandă a unui primitiv fanatizat".

Dar procurorul Elwyn Jones şi-a încheiat rechizitoriul tranşant: "Evenimentele au dovedit, cu sângele şi nenorocirea a milioane de bărbaţi, femei şi copii, că Mein Kampf nu era un exerciţiu literar care putea fi tratat cu uşurinţă şi indiferenţă, aşa cum s-a întâmplat, din nefericire". Interzisă, cartea şi-a continuat "drumul", comercializată mai ales în versiuni americane - "pentru ca să nu mai ajungem la asta niciodată" - până la explozia de site-uri care oferă PDF-uri pe internet ("oglinda" arabă şi musulmană în general - mai ales turcă, subliniază Vitkine - continuându-i intens deformările). Cele "şapte lecţii" desprinse de Vitkine - a nu subestima proiectele fanatice, a înţelege specificul ultranaţionismelor, a reacţiona la ele prin voinţă politică, a delimita barbaria care poate coexista cu democraţia desăvârşită, a vedea responsabilitatea întregii Europe în ce priveşte Shoah, a nu accepta ca noua construcţie europeană să şteargă toate clivajele şi, în fine, dacă tot nu foloseşte la nimic să se interzică Mein Kampf, a învăţa cât mai multă lume "să o decodeze şi să-i perceapă importanţa efectelor". În acest sens, cu mult curaj, şi-a asumat doamna Silvia Colfescu publicarea acestui volum-antidot.