Amintiri din închisoare (I)/ de Horia Gârbea

Celula în care sînt închis e chiar deasupra mării. E cea mai de sus a turnului şi iese în consolă din el ca un fel de bubă pe vîrful unui deget. E spre sud, am soare cam toată ziua prin singura fereastră, care dă şi ea spre mare. În fiecare dimineaţă, cînd mă trezesc, mă gîndesc că, peste sute de ani, cînd cetăţuia asta sigur se va preface într-un castel pentru plăcerea celor de rang înalt, faptul de a petrece o zi în celula mea îi va costa o grămadă de bani.

2

Celula în care sînt închis e chiar deasupra mării. Are o singură fereastră cu şase zăbrele verticale şi un oblon pe care îl închid doar în nopţile de iarnă. Deocamdată folosesc zăbrelele la măsurarea timpului. În fiecare zi, leg o cîrpă de alta dintre ele. Duminica n-o leg deloc, luni o iau de la capăt de la stînga spre dreapta. I-am trimis vorbă comandantului că zăbrelele sînt inutile. Dacă aş încerca să sar, chiar şi în mare, n-aş scăpa cu viaţă. Numai că n-aş cădea în mare, oricît de departe aş sări, ci pe nişte stînci ale falezei. Să cobor cu o funie ar fi poate posibil dacă aş avea una, dar fireşte că n-am. Comandantul mi-a dat dreptate. Mi-a spus însă că zăbrelele sînt acolo dintotdeauna, ca parte a castelului, şi nu se îndură să le taie. La urma urmei, zicea, în orice încăpere sînt şi lucruri inutile.

3

Zidul celulei e gros şi pescăruşii se pot aşeza pe el în dreptul ferestrei care dă spre mare. Nu trec totuşi niciodată de gratii, deşi poate ar avea loc. M-am gîndit că am timp destul pentru a dresa un pescăruş ca, de pildă, să-mi aducă peşte din mare. N-ar folosi însă la nimic. Şi aşa primesc de mîncare doar peşte de mare.

4

Celula în care sînt închis e într-o veche pulberărie. Se cheamă că stau la puşcărie la propriu. E un fel de grotă, ca şi săpată în zidul gros al clădirii. Are o singură deschidere zăbrelită care ţine loc şi de uşă. Cînd vine ora de plimbare, paznicul deschide uşa şi mă pofteşte cu o zicere scurtă. După cum îi este cheful în ziua respectivă, poate folosi una dintre cele trei formule:

- Hai la plimbare.

- Plimbarea!

Sau:

- Hai! Afară!

După un timp, am învăţat să ghicesc, după mersul lui şi expresia feţei, pe care dintre cele trei o va folosi. Peste alt timp şi-a dat şi el seama că ştiu dinainte ce va spune şi a încetat să-mi mai spună ceva. Deschide doar uşa.

5

Celula în care sînt închis e săpată în zidul gros al clădirii. E din metal, partea de sus fiind cu zăbrele, încît ţine loc şi de fereastră. Zăbrelele sînt destul de depărtate ca să încapă printre ele o gamelă cu o fiertură infectă care se numeşte dimineaţa cafea şi la prînz ciorbă. Seara nu are nicio denumire. În afară de conţinutul gamelei, primesc un fel de chiflă mare şi neagră, coaptă destul de prost. O mănînc pe toată, nu las firimituri ca să nu adun gîndacii şi şobolanii. Într-o zi, în rotocolul de pîine am găsit un bileţel pe care erau scrise trei rînduri scurte. Nu le-am putut citi. Erau scrise într-un alfabet pe care nu-l cunosc. Poate gardianul greşise destinatarul sau, mai probabil, gardianul care primise misiunea fusese înlocuit tocmai în ziua respectivă. N-am spus niciun cuvînt ca să nu fac rău cuiva. Am păstrat totuşi bileţelul. Cine ştie ce mesaj vital conţine?

6

Celula în care sînt închis e săpată în pămînt. E o pivniţă cu pereţii zidiţi care comunică doar prin capacul de oţel prin care am intrat şi pe unde mi se dau uneori pîine şi apă. De cîteva ori pe zi, pămîntul se zguduie destul de tare şi se aude un zgomot de parcă tot pe sub pămînt, foarte aproape de celulă, prin spatele zidăriei, ar trece un torent sau o armată în galop. Totul se termină foarte repede. Nu pot să-mi închipui ce se petrece acolo, la cîţiva coţi de zidul meu şi la asemenea adîncime. Uneori aş vrea să fac o încercare, şansele fiind oricum mici, să desprind vreo cărămidă şi să sap într-acolo. Alteori mă gîndesc că o fi chiar iadul şi renunţ la această idee.

7

În celula mea am doi şobolani. Nu le-am dat nume. Le spun, pentru mine, desigur, Primul şi Al Doilea. I-am dresat ani de zile să cunoască literele, deşi asta lor nu le foloseşte la nimic. Am scris pe perete cu cărbune din vatră vocalele şi apoi consoanele. Cînd rostesc o literă, şobolanii aleargă şi se ridică pe perete ca să pună labele pe ea. Primul a învăţat literele A şi E. Al Doilea le recunoaşte şi pe I, O şi U, dar nicio consoană. Aş fi foarte curios să ştiu dacă alţi şobolani ar fi în stare să înveţe mai mult. Mă tem că gardienii, mitocani cum sînt, mi-au pus dinadins şobolanii cei mai tîmpiţi.

8

Sîntem ţinuţi legaţi cîte doi. Mîna dreaptă a unuia e legată de mîna mea stîngă cu un lanţ. Din fericire lanţul e relativ lung, putem face mici acţiuni fără să ne incomodăm prea tare. Din păcate, individul cu care sînt legat e şi el dreptaci şi nu vrea să înveţe să mănînce cu mîna stîngă. Bine că nu scrie, mi-am zis. Într-o zi mi-am adus aminte de un film în care doi bărbaţi, un alb şi un negru, legaţi ca noi, evadau împreună şi se descurcau binişor. Era doar un film. L-am întrebat totuşi pe colegul meu dacă ar fi dispus, măcar teoretic, să evadăm împreună aşa, ca albul şi negrul aceia. Mi-a răspuns imediat că nu. A mai zis:

- Doar nu crezi că am chef să evadez legat de un negru ca tine!