Arta visatului la sugarii mustăcioşi/ de Felix Nicolau

Încă de la titlu (Sebastian în vis, Tracus Arte) Radu Vancu îşi arată fără reţineri jubilaţia culturală. Fără a-l folosi pe Georg Trakl decât paratextual, universitarul sibian aşterne o carte de poeme năstruşnică. Bebeul Sebastian este făcut responsabil peste o mulţime de păcate culturale, pentru că, nu-i aşa, orice intenţie sfârşeşte într-un păcat. Şi cum tocmai sunt în cursul vizionării filmului Brideshead Revisited, ecranizarea destul de fidelă a romanului omonim al lui Evelyn Waugh, unde se studiază efectele educaţiei catolice şi a nefericirii de a te naşte aristocrat la Sebastian, junele oxfordian ajuns alcoolic şi aproape călugăr în Africa, ce mi-am zis? Nu se poate să nu, nu se face să nu...

Tot desantul cultural înghesuit în decor mega-minimalist gâdilă cititorul iniţiat până la leşin. Pe cel profan l-ar putea amuza, totuşi, dacă ar avea măcar ureche muzicală. Adică tot ar trebui să te scuture râsul citind rânduri ca: "Siddharta cu pamperşi o priveşte pe naşa Arta cu ochi imerşi în ecstaza post-căcuţă, ridică o mânuţă şi aprobă laconic ca un micro-Lao Tî: angî-angî". Drept e că uneori se cam sare roibul, formulările devenind nietzscheene peste poate: "Fâl-fâl, hipocampii noii morale sunt peste Sibiu".

În literatura recentă am mai întâlnit două cazuri oarecum similare (sună aberant, ştiu). Războiul fluturilor, de Paul Cernat şi Andrei Ungureanu, şi Întâmplari la marginea lumii. Aventurile lui Axinte Abramovici Papadopulos în pustieşi Bătrânul de Cosmin Perţa. Radu Vancu sudează ambele abordări, reuşind o parodică fantezie culturală, dar şi un basm intertextual. Nu spun, Doamne fereşte, că demersul lui ar fi plecat de la producţiile scriitorilor mai sus-pomeniţi. Ci doar că ei toţi reprezintă vârfurile genului sau speciei, dacă ţineţi să fiu exact.

Coborând hârzobul mai în adâncuri, descoperim şi alte straturi de înţeles. Mesajul nu este doar hohotul conceptual, ci sâmburele poetic fascinant. "Sebastian în vis e Sebastian din trezie făcut poezie", avetizează chiar primul vers al Cântului I. Mai exact: "bebeul învelit în piele de bebe, umplut cu cărniţă şi sânge de bebe, ca un ereziarh în cochilie, lăsând restul lumii pe dinafară". Un corp fizic şi altul astral, un Sebastian drăgălaş şi unul reproiectat de imaginaţia paternă, uns umbilicus mundi. Tatăl îşi apropriază fiul prin re-naştere culturală. Aşa prinde el temei în preajma miracolului care sfârâie din "motoraşul de muci" (hait! asta parcă nu era de aici, ci de la o recitare a lui Radu Vancu).

Re-naşterea înseamnă instaurare, mirungere şi deificare. Bebeul are, datorită inocenţei lui, fir direct cu stratosfera spirituală. Părinţii n-au decât să-l admire şi să se prosterne neputincioşi, umiliţi în pofida sofisticatelor instrumente culturale pe care le posedă, sau chiar din cauza lor: "Se ştie că a fi Vancu e ocnă. Că tati are creierul bocnă şi inima cât o ceapă degerată. Însă ştie că-i o creatură de-abia eliberată, de el şi de mami, din subtereana kabbaliştilor spirtului". Măi, şi inocenţa asta e cu dus-întors! Odată te înhaţă entităţile dacă nu ai dat măcar o lectură Artei visatului a lui Carlos Castaňeda, necum să o mai şi practici! Nici Freud şi înaintaşii lui într-ale hipnozei nu s-au dumirit dacă în vis îţi faci de cap, ori ai totuşi ceva reţineri.

Mutând barca cronicii pe substanţa propriu-zis poetică a volumului, observ cu satisfacţie că ea pluteşte sprinţar. Valuri şi vălurele de tandreţeĂdelicateţe fac ca lectura să pară o croazieră de lux. Poezia fragedă lubrifiază inteligenţa şi referinţele culturale: "Sebastian e un parc de distracţii dintr-o cărniţă gânguritoare", "E un stilist al colicuţelor, un dandy al beşinuţelor, al căcuţelor hierofant şi domn. Cu Sebastian în vis, lumea zâmbeşte în somn". Nu cred să fi citit vreodată ceva mai palpabil-sensibil despre frăgezime, drăgălăşenie, puritate. Mai că îmi vine să-l rog pe Radu să scrie Odiseea acestei Iliade, în care să cânte starea de graţie a bebeluşiei, dar şi a tăticiei. Asta şi ca să dăm un înţeles frumos opiniei lui Chuck Palahniuk, cum că "Opiul popoarelor sunt părinţii".

Năstruşnicia continuă, dospindu-l pe Sebastian până la nivelul de copil divin brucknerian. "Sebastian e un model upgradat de bebeluş. Pe neocortexul lucios toate informaţiile lumii le dă pe derdeluş; după care, distrate şi frăgezite, deschide floarea carnivoră a creierului şi le înghite". Forţa imagistică a metaforei e zdrobitoare! Nu contenesc propovăduirea poeziei mustind de sugestie, înnoitoare de limbaj şi viziune, dar clară în exploziile ei. Mai cu seamă delirul, ori derapajele nevrotice atât de năucitoare, pot fi sufocate de derapajele lexicale.

Practicant lucid al onirismului cultural, Radu Vancu este fermecător datorită capacităţii de a nu se lua prea tare în serios. E mare lucru să poţi rămâne simpatic când transpiri cultură, ca să nu mai spun de miracolul prezervării ingenuităţii. Artificialitatea culturii, precum însăşi poezia ca artifex, usucă adesea sevele naturale, transformându-l pe om în scriitor oficial, cu normă întreagă la berăria unde colaborează şi alţi confraţi. Iată, unii scapă tentaţiei.

FELIX NICOLAU este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere şi Limbi Străine a Universităţii "Hyperion" şi la Universitatea Tehnicǎ de Construcţii din Bucureşti. A publicat cǎrţi de criticǎ şi teorie literarǎ ("Anticanonice", "Homo imprudens", "Eroismul eminescian"), un roman ("Tandru şi rece") şi versuri ("Bach, manele & Kostel", "Salonul de invenţii"). Colaboreazǎla revistele Arca, Cuvântul, Luceafǎrul de dimineaţǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de Duminicǎ. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.