Apocaliptic, revelator/ de Grete Tartler

Volumul Apocalipsa după Marta, integrala cuprinzând poemele de la debutul Martei Petreu, Aduceţi verbele, 1981, şi până la la Scara lui Iacob, 2006, e un drum al luptei cu sinele din perspectiva "celui deja mort" (privirea în urmă din perspectiva Ideii); o cronologie a conştiinţei care lasă să transpară trepte aşezate, între altele, peste miturile lui don Juan (Dona Juana) şi Faust (Coruri de iarnă pentru Doctor Faustus) sau peste simbolurile biblice.

Tehnica Martei Petreu e contrastul extrem de dur între fragilitatea sentimentelor ("cu o floare dacă mă atingi/ mă umplu de clopote" - Săptămâna patimilor) şi infernul Ideii ("Infernul e numai un ochi lucid care vede"). Poemele sunt comentarii la acest contrast, la întrebarea "Cât putem trăi înfrăţiţi cu teroarea?", acul balanţei înclinând mai ales spre talgerul lucidităţii. (Verbul "ştiu" este unul din preferatele autoarei, venind ca o palmă peste orice încercare de narcotizare: "E dimineaţă. Ştiu: urmează o noapte"; "Noi amânăm moartea şi teama de moarte/ ba mai mult: o vindecăm - îmi spuneai./ Acum ştiu: ai greşit"; "Ştiu: ei vor linge (în visele mele e beznă)/ sarea din lacrimi. Sarea din sânge"; "Ştiu pentru ce/ acum ştiu/ pentru ce s-a petrecut această călătorie neclară/ puntea corpului meu între două nimicuri").

Spinarea mereu gârbovită a celui conştient de păcatul originar ("stau ghemuită în mine ca o fiară la pândă") se ridică uneori în dialogul cu numit, în bună tradiţie catolic-clujeană a adresării religioase, Domine; de fapt, un monolog al ironiei disperate. În general, poeta e atinsă de exotismul verbal al latinismelor, "boală" ardelenească de care nu scapă, iată, nici minţile cele mai moderne. Chiar când spune, pe româneşte, "Ziua mâniei", e clar fundalul unui Dies irae care cutremură "carnea muritoare". Evident, simbolurile apocaliptice abundă (îngeri, aripi, colţi, gheare, şerpi, monştri etc.) şi în general atmosfera dezolantă face numeroase aluzii la "Cartea lui Daniel" şi literatura rabbinică, dar şi la - după cum observa deja Mircea Zaciu - limbajul de "răfuială" al Psalmilor arghezieni. De la "freamătul măruntaielor" şi strâmtorarea în trupul de tinereţe la focul care arde sub cenuşa păcatului ("Stau în mine ca într-o vatră de jar"), de la focul apocaliptic pustiitor la vâltorile şi leşiile caustice, de la furtunile nestatorniciei şi pământul blestemat la înălţarea spre cetatea Gloriei, totul pare să contribuie la topirea plumbului care acoperă conştiinţa; dar, ca în Iov, "cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat? Nimeni". Tot ca în Iov, "bolile muşcă din celule", "o disperare cu metastaze umple conştiinţa", solzii acoperă trupul etc. Cititorul tot speră că această sumbră atmosferă de Vechi Testament se va limpezi spre final, mai ales că un poem oarecum "conclusiv" e intitulat Vârsta senină - dar, nici vorbă... Viaţamoartea "vârstei senine" e încă mai crudă, pâinea coaptă în cuptorul suferinţei e "frământată cu sodă caustică", pierderea iluziilor se petrece cu o artă brutală care "mă sculptează mă şlefuieşte mă cântă mă scrie/ şi-apoi mă boceşte ca o ţărancă. Amin". Astfel sculptată, poezia Martei Petreu devine o pecete, iar peceţile nu sunt purtate de oricine; în Apocalipsa, cei aleşi poartă pecetea Viului Dumnezeu.