Grădina uitată/ de Kate Morton

Kate Morton s-a născut în 1976 în Australia. A studiat arta dramatică la Trinity College din Londra, pentru ca mai târziu să frecventeze Royal Academy of Dramatic Arts din capitala Marii Britanii. Dar nu dramaturgia avea să îi aducă celebritatea, ci scrisul. S-a înscris la University of Queensland. Primul său roman, Casa de la Riverton (The House of Riverton; Humanitas Fiction, 2009), a fost publicat în Australia în 2006 cu titlul The Shifting Fog, iar un an mai târziu, cu noul titlu, în Marea Britanie şi Statele Unite, fiind tradus ulterior în peste treizeci de ţări. A fost desemnat de Sunday Times drept cea mai bine vândută carte a anului 2007 în Marea Britanie şi de New York Times drept cea mai bine vândută carte a anului 2008 în Statele Unite ale Americii. Cel de-al doilea roman al său, Grădina uitată(The Forgotten Garden,2008), a ajuns pe primul loc în topul bestsellerurilor din Australia şi a fost desemnat de Sunday Times drept cea mai bine vândută carte a anului în Marea Britanie.În 2010 vede lumina tiparului cel de-al treilea roman al lui Kate Morton, The Distant Hours.

În noaptea în care împlineşte douăzeci şi unu de ani, Nell O Connor află un secret care îi va schimba definitiv viaţa. Peste câteva zeci de ani, ea porneşte în căutarea adevăratei sale identităţi, într-o călătorie care are drept punct final un conac ciudat, despre care se crede că ar fi bântuit, Blackhurst, cândva proprietatea familiei aristocrate Mountrachet.

La moartea lui Nell, nepoata ei, Cassandra, intră în posesia unei moşteniri neaşteptate. Conacul Blackhurst şi grădina sa uitată încep să dezvăluie treptat din secretele familiei Mountrachet, dând la iveală legătura dintre cele trei femei, aparţinând unor generaţii diferite, ale căror destine excepţionale se continuă unul pe celălalt.

Grădina uitată va apărea la Editura Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei, în traducerea Sînzianei Dragoş.

La o cotitură bruscă, Eliza se trezi azvârlită în portiera tare şi rece. Sculată din somn, îi trebui câtva timp să se dumirească unde se afla, de ce era singură într-o trăsură întunecată, purtată spre un destin necunoscut. Treptat, începură să-i revină în minte fragmente ale întâmplărilor de mai devreme: căutările misteriosului ei unchi, fuga din ghearele Binefăcătoarelor doamnei Swindell, domnul Mansell... Şterse cu palma aburul de pe geam şi se căzni să vadă afară. De când se suise în trăsură, alergaseră zi şi noapte, oprindu-se doar cât să schimbe caii, iar acum era din nou întuneric. Adormise, cu siguranţă, dar nu-şi dădea seama când.

Ploaia se oprise şi pe sub norii joşi se zăreau primele stele. Lămpaşele trăsurii nu puteau face faţă întunericului dens de pe câmp, tremurând în hurducăturile drumului cu hârtoape. În lumina slabă şi umedă, Eliza văzu umbrele unor copaci înalţi, cu ramurile negre profilate pe cer, şi nişte porţi uriaşi de fier. Intrară într-un tunel de mărăcinişuri înalte şi roţile se cufundară în şanţuri, aruncând trombe de noroi în geamuri.

În tunel era beznă, mlădiţele erau atât de dese că nu lăsau înăuntru nici urmă a înserării. Eliza îşi ţinea respiraţia, aşteptând să fie încredinţată celor de la conac. Aşteptând să dea cu ochii de ceea ce urma cu siguranţă să apară: Blackhurst. Îşi auzea inima bătându-i în piept, nu o vrăbiuţă, ci un vultur cu aripi mari şi puternice, care i se zbătea în piept.

Şi dintr-odată a apărut. O clădire de piatră atât de mare, cum Eliza nu mai văzuse până atunci. Mai mare chiar decât hotelurile din Londra de unde intrau şi ieşeau filfizonii. Era învăluită într-un abur întunecat, înconjurată de copaci înalţi cu ramurile îngemănate. Lumini galbene pâlpâiau la ferestrele de jos. Oare aceasta să fie casa?

O mişcare i-a atras privirea către o fereastră de la etajul de sus. Un chip retras, albit de lumina lumânării privea în curte. Eliza s-a tras mai aproape de geamul trăsurii ca să vadă mai bine, dar chipul a dispărut.

Trăsura a ocolit clădirea, roţile de metal hurducându-se mai departe pe pietre. După ce a trecut pe sub un arc de piatră, trăsura s-a oprit cu o ultimă zdruncinătură.

Eliza rămase nemişcată, aşteptând, pândind şi întrebându-se dacă ar fi trebuit să se dea singură jos din trăsură şi să încerce să intre în casă.

Portiera s-a deschis brusc şi domnul Newton, ud leoarcă, deşi avea o haină de ploaie, îi întinse mâna.

― Haideţi, domnişoară, că am întârziat deja! N-avem vreme de pierdut.

Eliza apucă mâna întinsă şi sări pe scăriţa trăsurii. Cât dormise, o luaseră înaintea ploii, dar acum cerul părea că se răzbună. Nori mari şi negri se lăsau spre pământ grei de ploaie, iar aerul de sub ei era împânzit de ceaţă. Dar o altfel de ceaţă decât cea de la Londra: rece, mai puţin slinoasă, mirosind a frunze şi apă. Se auzea şi un zgomot şi nu-şi dădea seama de unde venea: pleosc... pleosc... pleosc...

― Aţi întârziat. Stăpâna o aştepta pe fată la două şi jumătate.

În pragul uşii aştepta un bărbat îmbrăcat aproape ca un domn. Şi chiar vorbea ca domnii, dar Eliza îşi dădu seama totuşi că nu era unul dintre ei. Îl dădea de gol ţinuta ţeapănă, vehemenţa cu care ţinea să-şi arate superioritatea. Dacă s-ar fi fost născut aşa, nu ar fi avut de ce să se străduiască atât s-o dovedească.

― N-am avut ce face, domnule Thomas, a spus Newton. Vremea a fost groaznică tot drumul. Am avut noroc că am ajuns până la urmă, cu apa Tamarului care a crescut atât de mult.

Domnul Thomas rămase însă neînduplecat, închizând cu zgomot capacul ceasului de buzunar.

― Stăpâna este foarte nemulţumită. Sigur o să te cheme mâine la ea.

― Da, domnule Thomas, fără îndoială, răspunse vizitiul cu acreală.

Domnul Thomas s-a întors apoi s-o privească pe Eliza, strâmbându-se de scârbă.

― Asta ce mai e?

― Fata, domnule, mi s-a spus să o aduc aici.

― Da' asta nu e fată!

― Ba da, domnule!

― Da' părul, hainele...

― Eu am făcut doar ce mi s-a spus, domnu' Thomas. Dacă aveţi alte întrebări, vă sfătuiesc să i le puneţi domnului Mansell. El a fost cu mine când am luat-o.

Aceasta păru să-l domolească oarecum pe domnul Thomas, care slobozi un oftat printre buzele strânse.

― Ei, dacă domnul Mansell a fost mulţumit....

― Atunci, dacă nu mai am nimic de făcut, o să duc caii la grajd, a spus vizitiul.

Pentru o clipă, Elizei îi veni să fugă după domnul Newton şi după caii lui, să-şi caute adăpost în grajd, pitită în trăsură şi să-şi croiască apoi cumva drum înapoi spre Londra, dar, când se uită după el, dispăruse deja în ceaţă şi se pomeni singură.

― Haide, i-a spus domnul Thomas.

Înăuntru era rece şi umed, deşi cu mult mai cald şi mai uscat decât afară. Eliza îl urmă pe domnul Thomas printr-un hol mic, încercând să nu tropăie pe dalele de piatră. Mirosea puternic a carne friptă şi Eliza îşi simţi stomacul tresărind. Când mâncase ultima oară? Un blid de supă la doamna Swindell cu două zile în urmă şi o bucată de brânză cu pâine date de birjar cu multe ceasuri în urmă... Îşi simţi buzele uscate de foame.

Mirosul deveni şi mai puternic când străbătură bucătăria uriaşă, plină de aburi. Câteva servitoare şi o bucătăreasă grasă se opriră din sporovăială uitându-se la ei, ca să izbucnească, agitate, din nou, imediat ce trecură mai departe. Elizei îi venea să plângă gândindu-se că este atât de aproape de mâncare şi-i lăsa gura apă de parcă ar fi înghiţit un pumn de sare.

La capătul holului, o femeie slabă, cu chipul împietrit de atâta severitate, apăru de după o uşă.

― Aceasta este nepoata, domnule Thomas? a întrebat, uitându-se de sus la Eliza.

― Da, doamnă Hopkins.

― Eşti sigur că nu e vreo greşeală?

― Din păcate, nu, doamnă Hopkins.

― Aha, continuă ea trăgând încet aer în piept. Chiar se vede că vine de la Londra.

Eliza îşi dădu seama că asta nu era ceva de laudă.

― Aşa e, doamnă Hopkins. Mă gândeam că n-ar fi rău să i se facă o baie înainte de a fi prezentată.

Buzele doamnei Hopkins se strânseră şi scoase un oftat apăsat.

― Deşi sunt de acord cu dumneata, domnule Thomas, mi-e teamă că nu mai este timp. Dânsa ne-a reproşat deja că a aşteptat mai mult decât se cuvine.

Eliza se întreba cine o fi dânsa.

Când spuse cuvintele acestea, doamna Hopkins păru cuprinsă de agitaţie şi îşi netezi iute fusta şi aşa foarte netedă.

― Fata trebuie dusă în salon. O să vină şi dânsa imediat. Între timp, o să pregătesc baia, să încercăm să-i scoatem o parte din jegul ăla de Londra înainte de cină.

Deci totuşi va primi ceva de mâncare, se gândi Eliza uşurată.

Din spate se auzi un chicotit şi, când se întoarse, Eliza văzu un cap cârlionţat dispărând la loc în bucătărie.

― Mary! a strigat doamna Hopkins, alergând după servitoare. O să te trezeşti într-o bună dimineaţă că ţi s-a lungit o ureche, dacă tot tragi cu ea pe la colţuri...

La capătul holului se aflau nişte scări înguste care urcau răsucindu-se către o uşă de lemn. Domnul Thomas o luă iute înainte, iar Eliza îl urmă, intrând într-o încăpere mare. Podelele erau acoperite cu dale mari de piatră deschisă la culoare şi din centru se înălţa o scară impunătoare. De tavanul înalt atârna un candelabru ale cărui lumânări împrăştiau o lumină slabă.

Domnul Thomas traversă încăperea şi se îndreptă către o uşă vopsită într-un roşu aprins. Făcu o mişcare cu capul şi Eliza înţelese că trebuia să-l urmeze. Se uită în jos la ea, cu buzele palide fremătând, făcând să i se încreţească pielea feţei.

- Stăpâna, mătuşa ta, va coborî să te vadă în câteva clipe. Ai grijă cum vorbeşti cu dânsa, să-i spui doamnă, dacă nu-ţi cere ea să-i spui altfel.

Eliza încuviinţă din cap. Dânsa era deci mătuşa ei.

Domnul Thomas continua s-o privească, clătinând din cap.

― Da, îmi dau seama că semeni cu maică-ta. Oi fi tu o vagaboandă, fără îndoială, dar o văd şi pe ea în tine.

Eliza n-a mai avut vreme să se bucure că semăna cu mama, că se auzi un zgomot în capul scării celei mari. Domnul Thomas s-a oprit, îndreptându-şi spatele. O îmboldi uşor şi ea păşi într-o încăpere mare cu tapet stacojiu şi cu un foc puternic trosnind în şemineu.

Pe măsuţe pâlpâiau lămpi de petrol dar încăperea era prea mare ca să poată fi luminată cum se cade. Întunericul foşnea prin colţuri, pe lângă pereţi se foiau umbre, de colo-colo...

Din spate se auzi un zgomot şi uşa se deschise din nou. O pală de aer rece a făcut focul să trosnească, azvârlind umbre zdrenţuite pe pereţi.

Eliza s-a întors, înfiorată.

În prag se afla o femeie înaltă şi subţire, cu trupul alungit ca o clepsidră. Rochia lungă, din mătase albastră, îi era strânsă pe trup.

Un câine uriaş - mai degrabă un ogar - stătea lângă ea, trepădând din picioarele lungi, amuşinându-i poalele rochiei. Din când în când îşi înălţa capul noduros şi şi-l freca de mâna ei.

― Domnişoara Eliza, anunţă domnul Thomas, care intrase grăbit în urma ei şi rămăsese drept, în picioare.

Femeia nu răspunse, ci o privi atent pe Eliza. A rămas tăcută o clipă, apoi buzele ei împietrite s-au deschis şi a spus cu o voce tăioasă:

― Trebuie să vorbesc cu Newton mîine. A adus-o mai târziu decât trebuia.

Vorbele îi erau atât de rare şi sigure, încât Eliza le simţi conturul colţuros.

― Da, doamnă, spuse Thomas cu obrajii îmbujoraţi. Să aduc ceaiul? Doamna Hopkins tocmai a....

― Nu acum, Thomas, a spus ea, fluturându-şi mâna fină, fără să se întoarcă. Ar trebui să ştii măcar atîta lucru. E prea târziu pentru ceai.

― Da, doamnă.

― Închipuie-ţi că s-ar auzi că la conacul Blackhurst s-a servit ceaiul după căderea serii...spuse ea cu un râs tăios. Acum o să aşteptăm cina.

― În sufragerie, doamnă?

― Dar unde în altă parte?

― Două tacâmuri, doamnă?

― Mănânc singură.

― Şi domnişoara Eliza, doamnă?

― Daţi-i o cină uşoară, spuse mătuşa, trăgând puternic aer în piept.

Eliza simţi cum îi ghiorăie stomacul. Dă, Doamne, să fie şi un pic de carne caldă!

― Foarte bine, doamnă! răspunse domnul Thomas, făcând o plecăciune şi părăsind camera.

Uşa se închise posac în urma lui.

Mătuşa trase din nou îndelung aer în piept şi clipi către Eliza.

― Vino mai aproape, copilă, să mă uit la tine.

Eliza făcu întocmai, apropiindu-se de mătuşa ei şi rămase în picioare, încercând să-şi domolească răsuflarea, care tot mai iute.

Privită de aproape, mătuşa era frumoasă. Era genul acela de frumuseţe care se reflecta în fiecare trăsătură în parte, dar care se risipea oarecum în ansamblu. Chipul îi părea scos dintr-un tablou, avea pielea albă ca zăpada, buzele sângerii, ochii de un albastru deschis. Când o priveai în ochi parcă te uitai într-o oglindă în care se reflecta lumina. Părul negru era neted şi lucios, dat pe spate şi prins în vârful capului.

Privirea mătuşii se opri pe chipul Elizei şi pleoapele ei părură că tremură uşor. Îi ridică bărbia cu degetele ei reci, să o vadă mai bine. Neştiind încotro să se uite, Eliza o privi drept în ochi, fără nici o expresie. Câinele uriaş stătea lângă stăpână, suflând cald şi umed peste braţele Elizei.

― Sigur, a spus ea în cele din urmă, de parcă răspundea la o întrebare nepusă, apăsând îndelung s-ul, în timp ce colţul gurii i se mişca nervos. Semeni cu ea, la dimensiuni mai mici, dar eşti ea întreagă.

Se cutremură uşor când ploaia lovi în geam. Vremea rea îi ajunsese, în fine, din urmă.

― Să sperăm că nu-i semeni şi la fire! O să avem grijă să stârpim orice pornire...

Eliza se întreba despre ce fel de pornire o fi vorba

― Mama mea...

― Nu, se răsti mătuşa, ridicând o mână. Nu! urmă ea, ridicându-şi degetele la gură, sugrumându-şi buzele într-un zâmbet subţire. Mama ta a făcut de ruşine numele familiei. I-a umilit pe toţi cei ce trăiesc în casa aceasta. Aici nu i se pomeneşte numele. Niciodată. Aceasta este prima şi cea mai importantă condiţie a şederii tale la conacul Blackhurst. Înţelegi?

Eliza şi-a muşcat buzele.

― Înţelegi? repetă mătuşa cu vocea străbătută de un tremur neaşteptat.

Eliza dădu uşor din cap, a mirare, mai degrabă, decât a încuviinţare.

― Unchiul tău este un gentleman care îşi cunoaşte responsabilităţile.

Privirile mătuşii scăpărară către un portret de lângă uşă, al unui bărbat între două vârste, cu părul roşcat şi o figură de vulpe. În afara părului roşu, nu semăna deloc cu mama Elizei.

― Trebuie să-ţi dai seama cât de norocoasă eşti. Să te străduieşti din răsputeri, şi-ntr-o bună zi poate ai să meriţi generozitatea unchiului tău.

― Da, doamnă, a răspuns Eliza, amintindu-şi ce îi spusese domnul Thomas.

Mătuşa se întoarse şi trase de un mic şnur din perete.

― Scuzaţi-mă, doamnă, îndrăzni Eiza să zică încet, înghiţind în sec. O să-l văd şi pe unchiu'?

Mătuşa ridică o sprânceană, făcând ca fruntea să i se brăzdeze de riduri fine, care dispărură din nou, reluându-şi înfăţişarea de alabastru.

― Soţul meu e plecat în Scoţia, unde fotografiază catedrala Brechin. Nu se întoarce până mâine.

Se apropie de Eliza, care-i simţi încordarea trupului.

― Deşi ţi-a oferit găzduire, unchiul tău este foarte ocupat, e un om important, care nu îşi pierde timpul cu copiii! a spus ea, strângându-şi buzele atât de tare că i se albiră. Să te fereşti din calea lui. Ţi-a făcut destul bine că te-a adus aici, să nu-ţi doreşti mai mult. Ai înţeles? a întrebat ea cu buzele tremurând. Ai înţeles?

Eliza scutură iute din cap. Apoi, din fericire, uşa se deschise şi apăru din nou domnul Thomas.

― Aţi sunat, doamnă?

― Copilul ăsta trebuie spălat bine, a spus ea cu ochii încă la Eliza.

― Da, doamnă, doamna Hopkins a şi pregătit apa.

Mătuşa se cutremură.

― Să pună şi nişte carbol. Sau altceva mai tare, să scoată mizeria asta de Londra. Poate o scoate tot răul ce mi-e teamă că zace în ea, urmă ea în şoaptă, ca pentru sine.

Grădina uitată va apărea la Editura Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei, în traducerea Sînzianei Dragoş