Amintiri din livada cu meri. O piesă mortală (IV)/ de George Arion

Personaje:

Edith Jackson

Sam Jackson

TABLOUL 4

O umbră trece prin dreptul ferestrei. Edith se sperie.

Edith: Sam! L-am văzut pe Malcolm!

Sam: Dragă, eşti obosită! Malcolm s-a prăpădit de mai bine de zece ani.

Edith: El a fost, ţi-o jur! I-am recunoscut mustaţa pe oală de care era atât de mândru.

Sam: Ai halucinaţii! N-ar trebui să mai bei.

Edith: N-am băut decât un păhărel. Doar ai văzut.

Sam: Poate ai mai băut unul înainte de-a veni eu şi ai uitat.

Edith: Mă ştii pe mine prietenă cu băutura?

Sam: Asta cam aşa e. Dar ţi s-a părut. Malcolm a fost un om blând, bun de pus la rană. Nu s-ar ţine el de farse de astea, ca să bage lumea în sperieţi.

Edith: Ai uitat ce-a făcut atunci când a fost la noi? A pus pe masă o broscuţă de tablă, o jucărie din alea cu un resort, care le face să sară. Doamne! Ce m-am speriat, când mi-a aterizat în farfuria cu supă!

Sam: A fost o glumă nevinovată. Eu unul nu m-am speriat. Chiar am izbucnit în râs.

Edith: Aşa e! Acum mi-aduc mai bine aminte. Să-ţi fie ruşine, Sam! La inima mea nu te-ai gândit.

Sam: Numai la ea mă gândesc zi şi noapte!

Edith: Bine, dacă n-a fost Malcolm, cine să fi fost?

Sam: N-a fost nimeni.

Edith: Ucigaşul?

Sam: Cred că l-au prins demult. Cu atâtea filtre ale poliţiei... N-avea cum să scape.

Edith: Nu vrei să verifici?

Sam: Nu mai ies în ploaie nici să mă tai.

Edith: Te rog!

Sam: A fost doar o părere.

Edith: Atunci sună la poliţie şi vezi dacă l-au prins pe criminal.

Sam: Pe cine să sun? Nu mai cunosc pe nimeni.

Edith: Totuşi...

Sam: Nu înţelegi, Edith? Toţi foştii mei colegi s-au pensionat. Iar pentru cei care sunt acum acolo eu sunt un străin. Cum să-mi comunice informaţii de o astfel de gravitate? Ce să le spun? Aici Sam Jackson... Raportaţi-mi situaţia de pe teren...

Edith: Bine, bine... Mă dau bătută.

Sam: Eu zic că Mark nu mai ajunge. Eu zic să mâncăm şi să ne ducem la culcare.

Edith: Mie nu mi-e foame. Aş mânca doar un măr.

Sam: Să-ţi aduc unul? Dintr-o lădiţă?

Edith: De fapt, n-am chef de nimic.

Sam: Ştii dictonul: "Un măr pe zi ţine doctorul departe de copii".

Edith: Mi l-ai spus de o sută de ori. Mi-ai spus şi că e indicat pentru diverse terapii contra insomniei, migrenelor, reumatismului, gutei, surmenajului...

Sam: Un fruct binecuvântat. Dar nu ţi-am spus cine e cel mai mare producător din lume.

Edith: Cine e?

Sam: China.

Edith: Of, Doamne, nu-i destul că ne invadează cu tricourile şi cu chiloţii lor... Nu mai zic de jucării - pe toate scrie Made in China. Acum mai produc şi mere mai multe decât noi.

Sam: Asta e, pe zi ce trece ne-o iau înainte în câte-un domeniu. Se va alege praful de ţara asta a noastră. Nu suntem în stare nici să punem mâna pe un amărât de criminal...

Edith: Parcă spuneai că eşti sigur că l-au prins...

Sam: Sigur pe dracu! Odată am umblat după unul o lună întreagă. Am făcut ca toţi dracii!

Edith: Sam! Mă sperii!

Sam: Stai liniştită, sunt lângă tine. Şi mai am alături şi pe bunul meu prieten Colt.

Edith: Of, m-ai întristat şi mai tare! Mi-ai adus aminte de Colt. Ce frumos câine era! Dacă ar mai fi trăit, m-aş fi simţit mai în siguranţă.

Sam: Eu am vrut să luăm un altul în locul lui, dar tu te-ai opus.

Edith: N-ar mai fi fost nimeni ca labradorul nostru. N-aş mai fi putut ţine la nimeni la fel ca la Colt.

Sam: Te înţeleg perfect. Dar ştii la ce mă gândesc?

Edith: La ce?

Sam: Ce-ar fi să pornesc şi eu pe urmele criminalului? Ar fi grozav să-l prind tocmai eu. Ar fi o palmă pe obrazul poliţiei. Tocmai cel pe care l-au dat afară ca pe o măsea stricată să le rezolve cazul!

Edith: Doamne-fereşte, Sam! Ce-ţi mai trece prin minte? Cum să faci una ca asta!

Sam: Pentru că numai sunt tânăr?

Edith: Nu numai de asta. Dar ai uitat de vijelia de-afară? Vrei să răceşti?

Sam: O să mă-mbrac bine.

Edith: Dar dacă individul pândeşte de undeva şi se repede asupra ta fără să-l vezi? Şi apoi, cum să mă laşi singură? Poate că ucigaşul asta aşteaptă: să te vadă plecând, ca să se năpustească în casă. Cred că îi este o foame turbată. Ne-ar lăsa fără bucatele pregătite pentru Mark.

Sam: Ar fi vina lui Mark. Dar fi liniştită, Edith! Nu plec nicăieri. Te-am părăsit eu vreodată?

Edith nu răspunde.

Sam: Edith! Cu tine vorbesc!

Edith: Când a dispărut Conny, fetiţa familiei Morgan, m-ai lăsat singură să stau de vorbă cu poliţiştii.

Sam: Adu-ţi aminte, eu plecasem în oraş, să plătesc ipoteca la Mutual Bank. Dar te-ai descurcat de minune. Am fost foarte mândru de tine.

Edith: Ai avut şi de ce. Nu i-am lăsat nici măcar să intre în casă. E drept, m-au întrebat dacă o văzusem pe fetiţă. Cineva le spusese că dădea târcoale livezii noastre. O fi poftit la un măr. Le-am zis că n-am zărit-o şi le-am închis uşa în nas.

Sam: Foarte bine le-ai făcut! Cu ce drept deranjează oamenii cumsecade?

Edith: Parcă tu nu procedai la fel?

Sam: Nici vorbă! Când băteam la uşa cuiva, ştiam sigur că acolo se ascunde cineva vinovat. Îl luam ca din oală pe făptaş.

Edith: Ai fost un adevărat profesionist.

Sam: Eh, câte cazuri aş mai fi descâlcit dacă nu m-ar fi aruncat din poliţie ca pe o gogoaşă mucegăită!

Edith: Au fost geloşi pe succesele tale!

Sam: Să ştii că aşa e! După ce mi-am predat insigna, numărul cazurilor nerezolvate s-a înmulţit.

Edith: Dacă te-ar rechema, te-ai mai duce?

Sam: În nici un caz. Gata! Totul s-a sfârşit. Dar n-avea grijă, nu-i trece prin minte nimănui să mă recheme. Sunt prea trufaşi ca să recunoască faptul că au greşit.

Edith: Sam, dragă... Care caz a fost cel mai mare succes al tău?

Sam: Ei, au fost mai multe...

Edith: Spune-mi măcar unul.

Sam: Fie... Unul dintre ele m-a marcat pentru toată viaţa.

Edith: De ce?

Sam: Stai să vezi... Eram tânăr, nici nu ne cunoscusem...

Edith: Umblai după fete?

Sam: Mă laşi să povestesc?

Edith: Haide, nu te supăra...

Sam: Dacă mă mai întrerupi, nu mai zic nimic... Deci, cum spuneam, eram tânăr şi ardeam gazul pe la secţie. Nu-mi dădea nimeni nici o misiune. Eram bun de făcut cafele, de plimbat hârtii dintr-un birou în altul, de adus hamburgeri de la o tonetă din colţ. Numai fleacuri. Dar într-o zi a sunat telefonul în pauza de masă. Nu era mai nimeni în secţie. Am răspuns eu. Cineva cu o voce gâtuită de emoţie a anunţat că a văzut cum doi tipi înarmaţi au intrat pe uşa din spate a casei lui Somerseth. Somerseth, bijutierul.

Edith: Îl ştiu. M-am holbat şi eu când eram puştoaică la vitrinele magazinului său.

Sam: Până atunci, ori de câte ori se raporta vreo spargere, sau vreo crimă, informam mai departe. De data asta n-am zis nimănui nimic. Am pus receptorul jos şi m-am repezit la maşină. M-am urcat la volan, dar n-am pus sirena. Am gonit ca un nebun până la casa lui Archer.

Edith: Vai! Ce palpitant!

Sam: Am ajuns la Archer tocmai când indivizii se urcau în maşina lor - mai târziu am aflat că furaseră o maşină pentru lovitura asta. M-au zărit şi au pornit-o în trombă. Eu - după ei.

Edith: Ard de nerăbdare să aflu ce s-a întâmplat.

Sam: Au încercat să iasă pe autostradă - n-au reuşit. Breteaua de acces era blocată de un camion răsturnat. S-au întors în oraş. Au luat-o spre cartierele mărginaşe. Unul dintre ei a început să tragă cu pistolul - mi-a făcut praf parbrizul. Faţa mea era plină de sânge.

Edith: Nu ţi-a fost frică?

Sam: În astfel de momente uiţi de toate. Nu mai ţii cont de nimic. I-am urmărit pe străzi tot mai înguste, pline de hârtoape, pe măsură ce ne îndepărtam de centru. La un moment dat, am crezut că i-am pierdut, cunoşteau locurile mai bine decât mine. Dar am avut noroc şi le-am văzut din nou maşina. Era lăsată în mijlocul drumului.

Edith: Cum aşa?

Sam: Idioţii! Cretinii! Furaseră o maşină care mai avea doar puţină benzină. Au trebuit să o lase când nu s-a mai urnit din loc.

Edith: Mai mare râsul!

Sam: Ghici unde s-au refugiat?

Edith: În vreo casă? Au luat ostatici cumva?

Sam: Nu. Au sărit gardul într-o livadă. Ca nişte ciumeţi. Şi ştii unde?

Edith: Unde?

Sam: Chiar în livada care acum e a noastră.

Edith: Incredibil!

Sam: M-am prins imediat unde sunt. Eram, cum ţi-am spus, tânăr. A fost o joacă să sar gardul după ei.

Edith: Îngrozitor! Puteau să te ciuruiască.

Sam: Nu se aşteptaseră să le iau urma. Cred că au rămas cu gura căscată când m-au văzut în livadă. Au pornit-o din nou la fugă. Eu - după ei. Dar aveau un avans baban, i-am ajuns de-abia când încercau să sară gardul din spate. Dacă reuşeau, scăpau în tufişurile alea unde nu-i mai puteam găsi. Aşa că...

Edith: Aşa că...

Sam: Am apăsat de două ori pe trăgaci. N-a fost nevoie de mai multe împuşcături. I-am văzut cum se preling pe gard, ca nişte rufe puse la uscat care alunecă de pe sârmă, şi cum rămân nemişcaţi. M-am apropiat de ei, ca nu cumva doar să se prefacă, dar erau morţi de-a binelea.

Edith: Extraordinar!

Sam: Mi-am băgat pistolul în teacă şi am privit în jur. Mi s-a părut că am ajuns în paradis. Pomii erau înfloriţi şi mii de gâze forfoteau printre ierburi. Era o minune ! Chiar în clipa aceea mi-am zis că locul acela va fi al meu. Am împrumutat în stânga, în dreapta şi l-am cumpărat.

Edith: Formidabil! A fost ca un semn.

Sam: Să ştii că da. În ziua aceea a început totul pentru mine. Te-am cunoscut, am ridicat casa asta...

Edith: Sunt de-a dreptul emoţionată. Nu mi-ai povestit niciodată întâmplarea asta.

Sam: Toate la timpul lor.

Edith: Şi colegii tăi ce-au zis? Te-au felicitat?

Sam: Felicitat pe dracu! Mi-au zis că i-am împuşcat pe delincvenţi în spate. Că nu i-am somat şi că nu le-am pus cătuşele. De atunci m-au luat în colimator.

Edith: Ticăloşii!

Sam: Am avut noroc că nu m-au suspendat. Au găsit-o pe doamna Archer înjunghiată în casă, într-o baltă de sânge. Nici n-au mai trebuit s-o ducă la spital. Dacă ea n-ar fi fost moartă, aş fi îmbulinat-o.

Edith: Noroc e un fel de a spune! Biata femeie! Dar cred că ai fost distrus.

Sam: Puţin spus! Mi-au reproşat că n-am informat mai departe, că m-am dus singur dupa japiţele alea două... De parcă dacă sunam adunarea, mai puneam mâna pe ei! Am trecut însă peste toată amărăciunea, pentru că descoperisem locul unde vroiam să-mi trăiesc toată viaţa. Un loc de vis! Paradisul!

Edith: Doamne! Câte amintiri sunt legate de livada asta!

Sam: Dumnezeu alege locuri in care puterea lui se simte mai mult ca oriunde.

Edith: Sunt de-a dreptul copleşită. Îmi vine să plâng.

Sam: Plângi, dacă aşa simţi. Lacrimile sunt o uşurare.

Edith: Nu. N-am să plâng. Lacrimile sunt o ruşine, când eşti lângă un bărbat puternic ca tine.

Sam: Nu exagera. Dar se face tot mai târziu. Nici un semn de la Mark.