Opinie de Aurelian Dochia: Diagnostic greşit, tratament incorect

Autor: Aurelian Dochia 22.05.2011

"Privatizarea managementului" la companiile de stat este ultima descoperire naţională în materie de reformă. Este prezentată ca o soluţie inovativă de la care se aşteaptă o îmbunătăţire a performanţei marilor întreprinderi păstorite de diverse ministere sau organisme guvernamentale, o măsură ce ar readuce în zona de profitabilitate multe societăţi care actualmente nu fac decât să acumuleze datorii către bugetul public, către furnizori şi către bănci, provocând blocaje în lanţ în economie. Nu ştiu dacă Fondul Monetar Internaţional este cel ce a venit cu această idee sau doar a acceptat-o în lipsa unor soluţii mai bune - fapt este că privatizarea managementului figurează la loc de cinste printre măsurile avute în vedere pe perioada următorului acord.

Ideea unui management privat la întreprinderile de stat nu este nouă, ea a fost discutată în repetate rânduri după 1990 şi a fost chiar creat cadrul legislativ pentru aplicarea ei. Formal, şi în momentul de faţă managementul societăţilor de stat este privat, fiind exercitat de persoane selectate pe criterii profesionale, care activează în baza unui contract de management şi a unor obiective de performanţă. Numai că în practică sistemul nu a dat rezultatele scontate: selecţia managerilor a fost întotdeauna influenţată (adesea preponderent) de criterii politice, performanţa economică a societăţilor conduse a devenit secundară în aprecierea succesului managerial, iar contractele de management s-au transformat în instrumente de perenizare a unor echipe de conducere care cu greu pot fi schimbate sau sancţionate. Au apărut "baronii" din întreprinderile de stat, pentru care menţinerea în posturi de conducere depinde în primul rând de abilitatea de a stabili şi întreţine bune relaţii cu autorităţi locale şi centrale, cu lideri de sindicat, cu oameni politici sau de afaceri influenţi, într-o încrengătură de interese publice şi private care doar rareori şi în mică măsură coincid cu criteriile de performanţă economică a companiei. Nu este de mirare că în topul celor mai mari datornici din economia naţională figurează întreprinderi de stat ce funcţionează în pierdere de ani buni (unele aflându-se chiar în faliment nedeclarat) sau că directori ai unora dintre aceste întreprinderi sunt implicaţi în scandaluri de delapidare de zeci de milioane de euro (vezi cazul fostului director al CFR).

Cum vor schimba noile propuneri de "privatizare a managementului" această situaţie? Ştim deocamdată că se are în vedere angajarea unor firme (internaţionale?) de recrutare care să selecteze, după criterii strict profesionale şi departe de orice ingerinţă politică, manageri a căror activitate va fi apreciată în funcţie de criterii de performanţă clare, dincolo de care se vor bucura de o mare independenţă decizională.

Însă dacă la asta se reduce mult trâmbiţata privatizare a managementului, ea nu poate produce decât efecte marginale, fiind o soluţie inadecvată rezultată dintr-un diagnostic eronat al situaţiei. Pentru că nu managementul este punctul cu adevărat slab al sistemului de conducere a întreprinderilor de stat, ci întreaga structură de guvernare corporativă a acestora, reprezentată de acele mecanisme supra-manageriale prin care proprietarul unei societăţi se asigură că aceasta evoluează conform intereselor sale pe termen lung. Guvernarea corporativă foloseşte structuri legale cu puteri şi atribuţii bine determinate, precum consiliul de administraţie şi adunarea generală a acţionarilor pentru a ghida, a supraveghea, a corecta, a evalua şi a stimula managementul în funcţie de performaţă. Or, în societăţile controlate de stat, consiliul de administraţie este cel mai adesea format din funcţionari, adesea de nivel înalt, ai unor ministere sau agenţii guvernamentale, ca şi din apropiaţi ai potentaţilor zilei. Numirea într-un consiliu de administraţie este o adevărată sinecură, oferind beneficii fără mari eforturi. Însă pentru a fi numit şi a te menţine într-o astfel de funcţie cea mai bună strategie este să nu contrariezi pe nimeni, nici pe superiorii din minister, nici pe ceilalţi membri ai CA şi nici pe directorul societăţii care este acolo unde este tocmai pentru că are relaţiile potrivite. În plus, nu am auzit ca un membru al CA să fie vreodată tras la răspundere pentru că societatea pe care o îndrumă merge prost. Nici adunarea generală a acţionarilor, care se presupune că numeşte şi controlează consiliile de administraţie, nu are decât un rol formal, deciziile importante fiind luate la nivelul ministerului sau al unei alte autorităţi tutelare. Tot acest sistem de guvernare este construit şi funcţionează în scopul satisfacerii unui cerc de interese mai mult sau mai puţin legitime: o întreprindere controlată de stat poate fi folosită pentru "protecţie socială" sau pentru subvenţionarea ascunsă a unei părţi a economiei (aşa cum se întâmplă cu gazele naturale pe care Romgaz le vinde la jumătate din preţul pieţei), precum şi pentru acordarea de favoruri unei clientele, politice sau de altă natură.

Nici cei mai buni manageri din lume nu pot schimba această situaţie. La scurtă vreme după numire, aceştia vor fi puşi în faţa unei alegeri: fie înţeleg care este situaţia şi se acomodează cu sistemul, compromiţând obiectivele de performanţă pentru care au fost numiţi; fie înţeleg că nu pot schimba mare lucru şi decid să îşi abandoneze misiunea; sau aleg să lupte pentru îndeplinirea misiunii lor cu riscul de a intra în conflict şi a-i nemulţumi pe cei ce i-au numit, caz în care vor avea cel mai probabil o carieră scurtă.

Numai în mediul privat, în condiţii de concurenţă robustă, se poate atinge maximul de performanţă economică al unei companii şi de aceea privatizarea a fost şi este soluţia de îmbunătăţire a mersului economiei. Deşi multe lucruri pot şi trebuie să fie îmbunătăţite în domeniul guvernării marilor companii aflate în proprietatea statului, trebuie să recunoaştem faptul că ele nu vor funcţiona la performanţă economică maximă - ceea ce ar putea fi acceptabil dacă distribuţia beneficiilor extraeconomice ale activităţii lor este bine controlată şi corect distribuită. Ideal de care sunt sceptic că poate fi atins în practică.

Aurelian Dochia eset analist financiar şi are un contract de consultanţă economică cu firma germană PCC în vederea pregătirii pentru privatizarea Oltchim