Dubla existenţă amoroasă a lui Pavel Anicet (II)/ de Andreea Răsuceanu

Autor: Andreea Rasuceanu 28.04.2011

Geografia literară, în viziunea lui Franco Moretti, se ocupă deopotrivă cu studiul spaţiului în literatură şi cu cel al literaturii în spaţiu. În primul caz, dominanta este una ficţională, în cel de-al doilea, una de ordin istoric. În analiza sa, Moretti demonstrează că spaţiul-cadru al naraţiunii nu e niciodată întâmplător: pe de o parte, anumite evenimente nu se pot petrece decât în anumite locuri (autorul oferind argumente de tip istoric şi sociologic), iar pe de alta vorbim despre "natura unui loc dat", care devine "parte a evenimentului" însuşi, în sensul că fiecare tip de spaţiu "determină, sau cel puţin încurajează, propriul tip de poveste".

Cum am arătat deja data trecută, traseul Christian Tell-Salcâmilor e axa ce leagă două zone ale existenţei amoroase a lui Pavel, semnalând oscilaţia acestuia între cele două iubiri ale sale; Una şi Ghighi, dar şi perimetrul unde se petrec evenimentele majore ale romanului. O organizare asemănătoare a spaţiului regăsim în câteva texte din Comedia umană, dar şi în Educaţia sentimentală, în a căror topografie Franco Moretti descoperă unele elemente demne de interes. În primul rând, el observă că toţi tinerii sosiţi la Paris în scopul parvenirii se stabilesc întâi în Cartierul Latin, în jurul Sorbonnei, pentru a descoperi ulterior că obiectele dorinţei lor (femeile, dar şi banii) se află oriunde numai în acest cartier parizian nu: în foburgurile Saint Honoré sau Saint Germain, în lumea mondenă ce se amestecă pe marile bulevarde. Schema e specifică lui Balzac, spune Moretti, şi presupune doi poli şi un curent care se descarcă între aceştia, iar cuvântul-cheie este a parveni, magnetismul dorinţei mişcându-le pe personaje dintr-un punct într-altul. Mai mult, personajele parcurg distanţa dintre ceea ce s-ar numi lumea tinerilor şi cea a obiectului dorinţei lor, o traversează, acţiunea romanului presupunând o permanentă parcurgere a acestui traseu bipolar, iar la mijlocul acestuia cad într-un soi de reverie, de visare cu ochi deschişi, imaginând proiecte grandioase, răzbunări sau având fantezii erotice, ori suferind epifanii neaşteptate. O altă observaţie valoroasă a lui Moretti este că majoritatea tinerilor îndrăgostiţi din aceste romane pariziene trăiesc de o parte a Senei, în vreme ce iubitele lor locuiesc de cealaltă parte; concluzia trasă de acesta este că Parisul trebuie conceput ca o diagramă, căci importante sunt relaţiile create între locaţii, şi nu doar acestea, luate izolat. Extrapolând, întocmai se petrec lucrurile şi în Bucureştiul lui Pavel Anicet şi al celorlalţi tineri intelectuali, precum vom arăta în cele ce urmează. Calea Victoriei este, prin urmare, axa pe care se mişcă, acţionat de dublul obiect al dorinţei sale, Pavel Anicet, dar şi cea care face trecerea între cele două zone-cheie din roman; în jurul acesteia gravitează întâmplările esenţiale, iar funcţiile sale, cum vom vedea, sunt multiple.

Exerciţiu de autopedepsire sau de prelungire a voluptăţii aşteptării, întârzierea intenţionată presupune o derogare de la traseul firesc către strada Salcâmilor: "Merge alene, deşi ştie că ar trebui să se grăbească, să se urce în primul tramvai de pe bulevard" - e vorba probabil despre bulevardul Take Ionescu (Gheorghe Magheru de astăzi); în prelungirea acestuia se afla bulevardul I. C. Brătianu (astăzi, Nicolae Bălcescu). Precum se vede într-un plan al tramvaielor din epocă, traseul era limpede, iar traversarea bulevardelor Take Ionescu şi I. C. Brătianu, în drum spre zona în care se încadrează strada Salcâmilor, se realiza probabil foarte repede. Parcurgând distanţa dintre strada Christian Tell şi strada Salcâmilor într-o plimbare echivalentă, cum am amintit deja, cu un amplu examen de conştiinţă, Pavel îl întâlneşte pe Vlădescu şi află povestea dramatică a lui Teodoru, episod anticipativ al evoluţiei ulterioare a personajului; cele câteva puncte de reper ale topografiei bucureştene îndeplinesc fie un rol anamnetic, cum am arătat, fie unul anticipativ, marcând, oferind un cadru fluxului memoriei care altminteri ar deveni aproape neinteligibil: plecând din strada Christian Tell, unde se consumă idila cu Una şi oscilând între mai multe trasee posibile, Pavel Anicet alege un drum ocolitor, ajungând în Piaţa Teatrului Naţional, fapt ce ne arată că ieşise în Calea Victoriei, în loc să meargă spre bulevardul Take Ionescu, şi coborâse pe aceasta, întâlnindu-l undeva în drum pe Vlădescu, care îi povesteşte aventura sinuciderii ratate a lui Teodoru. Cel dintâi indiciu topografic este clădirea Teatrului Naţional, iar vederea unui afiş teatral îi provoacă lui Pavel un proces de rememorare a celei dintâi aventuri erotice, cu actriţa Lucky: "Vede afişul roşu-întunecat al Teatrului: asta îl odihneşte, îl consolează. Gândurile îi fug înapoi, la începuturile idilei cu Lucky. Miros de clei, de pudră şi hârtie; interval după actul I (...) Afişul roş-întunecat, roş-întunecat. Probabil am iubit-o şi pe ea, altminteri n-aş fi făcut aceasta. Albastru, ba nu, mauve, odaia ei din Luterană". Asaltul sinestezic de imagini vizuale, olfactive e specific procesului de rememorare proustian, şi e urmat de frustrarea mărturisită de a nu putea restabili "faima Aniceţilor", de a se vedea încurcat în iţele propriei existenţe, căci, într-un impuls de autoculpabilizare, Pavel îşi reproşează: "sunt acum incapabil să mă descurc chiar din dragostele mele". Obsesia rădăcinilor, a originii nobile, a faimei Aniceţilor, aristocraţi decăzuţi, sărăciţi, rămaşi fără proprietăţi (moşia de la Arvireşti, despre a cărei recuperare se vorbeşte atât în Întoarcerea din Rai, cât şi în Huliganii, căci obsesia lui Pavel îl contaminează pe Petru, după moartea fratelui său) e un laitmotiv al romanului (de altfel, ruptura cu trecutul, conflictul dintre generaţii sunt preocupări generale, materializate în cazul lui David Dragu printr-o relaţie problematică cu autoritatea paternă, declanşatoare a unei crize morale: odată cu moartea maiorului Dragu, David suferă o stranie detaşare şi începe să recepteze realitatea printr-o lentilă diferită, aspiraţia sa de a trăi liber şi de a scrie transformându-se în nevoia unui sacrificiu în beneficiul familiei sale). Evocarea poveştii de dragoste cu Lucky e dublată de încă un indiciu geografic: strada Lutherană, arteră paralelă cu Calea Victoriei, unde locuia Lucky şi s-a desfăşurat idila celor doi. Idila cu Lucky reprezintă, pe harta sufletească a lui Pavel Anicet, punctul unei rupturi, al unei despărţiri de idealurile unei adolescenţe pline de aspiraţii către absolut şi visuri eroice, împărtăşite de prietenul său David Dragu.

ANDREEA RĂSUCEANU este doctor în filologie (2009), cu lucrarea Mahalaua Mântulesei, drumul către modernitate. A absolvit masteratul Text şi imagine, în cadrul Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii şi Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, secţia română-engleză. Este autoarea mai multor traduceri din limba engleză şi prefeţe. Este autoarea cărţii Cele două Mântulese (ed. Vremea, 2009), un studiu de istoria mentalităţilor ce mizează pe cultivarea amănuntelor de epocă, în încercarea de a restitui atmosfera specifică veacului al XVIII-lea, debut nominalizat la premiile României literare, ale Uniunii Scriitorilor din România şi la Marile Premii Prometheus, secţiunea Opera Prima.