Gheorghe Grigurcu. Criticul ca şi poetul/ de Adrian Alui Gheorghe
1. Criticul, ca si poetul, nu are viaţă personală, viaţa sa e praf şi pulbere...! Şi asta o spun ca să parafrazez un poet, pe Nichita Stănescu, cel cu care Gheorghe Grigurcu a fost într-o prodigioasă polemică. Mai apoi, semn că şi polemicile au decontul lor, am asistat, la Deseştii Maramureşului, la momentul în care Gheorghe Grigurcu primea Premiul "Nichita Stănescu" al "Serilor de poezie de la Deseşti" pentru întreaga sa operă poetică ...!
3. Criticul destructurează, prin apucăturile sale, textul, pipăind încheieturile cuvintelor, încercînd în dinţi caratele versurilor, îţi face aşchii un poem cît ai clipi. Dar apoi, cu obiectul "crimei" în faţă, precum cu un fluture dezmembrat în părţile sale componente total neatractive cînd nu sînt în zbor, nu are cum să nu încerce o reaşezare a lucrurilor. Criticul se dovedeşte, aparent, un cititor impenitent. Dar criticul care nu ştie să reaşeze cuvintele la loc, pînă la poezie, pînă la ţipătul care le-a generat, nu este convingător. Nici unul dintre criticii noştri nu poate tăgădui preocuparea pentru poezie "în intimitate", trebuşoară ascunsă cu abilitate din complexul "maturităţii critice" în faţa "copilăriei artei, a ingenuităţii creaţiei". Alex Ştefănescu a scris poezie. Ioan Holban a scris poezie. Mircea A. Diaconu, la fel. Pînă şi Al. Cistelecan a scris poezie, la început, există probe. Chiar Nicolae Manolescu, cel care se lăuda cum că ar rămîne "pe poziţia maioresciană a incompatibilităţii dintre critic şi poet, în economia aceleiaşi persoane" este trădat de numeroase texte din "Teme" care sînt ingenuităţi poetice, schiţe travestite în eseuri şi nuvele topite în false memorii. Şi chiar dacă "se atîrnă" de poezia altora, vorba lui Phillipide, criticul de poezie tot un re-creator de texte poetice este. Că nu poţi ceti cu şublerul şi compasul, ceea ce a fost imaginat şi scris cu necuvinte, cu tăceri, cu aproximări şi alte fantezii. Dacă am aduna date despre "poezia criticilor", sînt convins că ar ieşi o lucrare consistentă care le-ar trăda intimitatea "păcătoasă" bine ascunsă de limbajul fioros, tăios, critic. Ei, în acest context de fapte şi ipoteze, Gheorghe Grigurcu a avut curajul să pună propria inimă în palmă, ca un chirurg care îşi stabileşte singur diagnosticul.
4. Am asistat la o demonstraţie de "băut vin" în prezenţa unui somelier celebru în lumea lui, care ne-a făcut proba că pînă în acel moment nu am băut vin, ci ne-am adăpat. Ne-a vorbit de vibraţia vinului, de curgerea interioară, de lumina eliberată dintr-o picătură, de relaţia vinului cu mintea, cu sensibilitatea individuală, ce se întîmplă cu vinul la trecerea unei femei frumoase, ce se întîmplă cu acelaşi vin la trecerea unei femei urîte, cum să ţii dumicatul de anafură pe limbă, în momentul în care te împărtăşeşti cu vin etc. După două ceasuri eram toţi euforizaţi de cuvinte şi asocieri, vinul nu mai ţinea de sete, ţinea de frumuseţe, de viaţă. De atunci m-am uitat cu alt respect la vin, cînd îl văd curgînd într-o cană, ştiu dacă e "de soi" sau e doar o biată făcătură.
Criticul literar care nu face cu poezia precum somelierul cu vinul păcăleşte pe toată lumea. Somelier te naşti, indiscutabil. Ca "să vezi" vinul îţi trebuie organ. Aşa şi cu poezia, aşa şi cu critica, aşa cu oricare potecă în ţinutul literaturii. Dumnezeu, cînd a făcut potecile pentru Gheorghe Grigurcu, i-a dat două şi i-a spus să meargă pe amîndouă, alternativ şi deodată, pînă la capăt. "Egal în călcătură...!", i-a mai strigat Dumnezeu din urmă. Nu-i treabă uşoară, dar dacă ai două posibilităţi de a înmulţi talantul ce ţi s-a dat, iaca te ţii de drum.