Gheorghe Grigurcu. Criticul ca şi poetul/ de Adrian Alui Gheorghe

Autor: Adrian Alui Gheorghe 11.04.2011

1. Criticul, ca si poetul, nu are viaţă personală, viaţa sa e praf şi pulbere...! Şi asta o spun ca să parafrazez un poet, pe Nichita Stănescu, cel cu care Gheorghe Grigurcu a fost într-o prodigioasă polemică. Mai apoi, semn că şi polemicile au decontul lor, am asistat, la Deseştii Maramureşului, la momentul în care Gheorghe Grigurcu primea Premiul "Nichita Stănescu" al "Serilor de poezie de la Deseşti" pentru întreaga sa operă poetică ...!

Cavalerul viu îşi înclina, astfel, sabia sa cu care duelase, cîndva, cu aplomb, în faţa cavalerului mort. Învinsese nobleţea.
2. Prejudecata formulată de George Călinescu, cum că în fiecare critic zace un poet ratat, ne-a făcut să ne uităm printre degete spre opera poetică sau opera pur scriitoricească a criticilor români, încercînd să înţelegem "mecanismul ratării". Dar "divinul critic" n-a făcut, poate, decît să întindă o cursă cititorului, ca să-l provoace să vadă cum deriziunea, care e arta, "naşte pui vii", ca să folosesc un clişeu publicistic. Şi mai mult, a vrut să spună printre cuvinte că meseria de critic este una a seriozităţii maxime, a asumării unor responsabilităţi determinante pentru o cultură, pe cînd poezia, creaţia în genere, e o copilărie privită cu îngăduinţă. O analizăm ca pe o floare, în procesul înfloririi, dar o evaluăm doar cînd avem certiturdinea unor fructe cu greutate. Din această perspectivă privind, spunem că fiecare matur a fost odată copil, că fiecare serios critic "de azi" a tremurat pentru o rimă, a plîns pentru o frunză care părea să cadă cu tot cu cerul plumbuit de toamnă sau a tremurat pentru vreo iubită inconsistentă care lua chip doar în metaforă. Gheorghe Grigurcu e criticul serios care "nu s-a jenat" niciodată de prezenţa filonului poetic în miezul fiinţei, de această perepetuă copilărie a sufletului care e poezia, "tatăl cel aspru" este surprins de fii mînuindu-le păpuşile cu duioşie. Poate să ştirbească din autoritate o asemenea slăbiciune dovedită? Doar pentru moment, poate, a doua zi lumea se întoarce la regulile ei aspre, maturul ia frîiele realităţii imediate, momentul de slăbiciune şi fantezie este depăşit cu eleganţă de toată lumea. A fost o rătăcire? A fost un mesaj subliminal? A fost o lecţie? A fost o iluzie? Toată lumea încearcă reflecţia pe seama acestui moment...!

3. Criticul destructurează, prin apucăturile sale, textul, pipăind încheieturile cuvintelor, încercînd în dinţi caratele versurilor, îţi face aşchii un poem cît ai clipi. Dar apoi, cu obiectul "crimei" în faţă, precum cu un fluture dezmembrat în părţile sale componente total neatractive cînd nu sînt în zbor, nu are cum să nu încerce o reaşezare a lucrurilor. Criticul se dovedeşte, aparent, un cititor impenitent. Dar criticul care nu ştie să reaşeze cuvintele la loc, pînă la poezie, pînă la ţipătul care le-a generat, nu este convingător. Nici unul dintre criticii noştri nu poate tăgădui preocuparea pentru poezie "în intimitate", trebuşoară ascunsă cu abilitate din complexul "maturităţii critice" în faţa "copilăriei artei, a ingenuităţii creaţiei". Alex Ştefănescu a scris poezie. Ioan Holban a scris poezie. Mircea A. Diaconu, la fel. Pînă şi Al. Cistelecan a scris poezie, la început, există probe. Chiar Nicolae Manolescu, cel care se lăuda cum că ar rămîne "pe poziţia maioresciană a incompatibilităţii dintre critic şi poet, în economia aceleiaşi persoane" este trădat de numeroase texte din "Teme" care sînt ingenuităţi poetice, schiţe travestite în eseuri şi nuvele topite în false memorii. Şi chiar dacă "se atîrnă" de poezia altora, vorba lui Phillipide, criticul de poezie tot un re-creator de texte poetice este. Că nu poţi ceti cu şublerul şi compasul, ceea ce a fost imaginat şi scris cu necuvinte, cu tăceri, cu aproximări şi alte fantezii. Dacă am aduna date despre "poezia criticilor", sînt convins că ar ieşi o lucrare consistentă care le-ar trăda intimitatea "păcătoasă" bine ascunsă de limbajul fioros, tăios, critic. Ei, în acest context de fapte şi ipoteze, Gheorghe Grigurcu a avut curajul să pună propria inimă în palmă, ca un chirurg care îşi stabileşte singur diagnosticul.

4. Am asistat la o demonstraţie de "băut vin" în prezenţa unui somelier celebru în lumea lui, care ne-a făcut proba că pînă în acel moment nu am băut vin, ci ne-am adăpat. Ne-a vorbit de vibraţia vinului, de curgerea interioară, de lumina eliberată dintr-o picătură, de relaţia vinului cu mintea, cu sensibilitatea individuală, ce se întîmplă cu vinul la trecerea unei femei frumoase, ce se întîmplă cu acelaşi vin la trecerea unei femei urîte, cum să ţii dumicatul de anafură pe limbă, în momentul în care te împărtăşeşti cu vin etc. După două ceasuri eram toţi euforizaţi de cuvinte şi asocieri, vinul nu mai ţinea de sete, ţinea de frumuseţe, de viaţă. De atunci m-am uitat cu alt respect la vin, cînd îl văd curgînd într-o cană, ştiu dacă e "de soi" sau e doar o biată făcătură.

Criticul literar care nu face cu poezia precum somelierul cu vinul păcăleşte pe toată lumea. Somelier te naşti, indiscutabil. Ca "să vezi" vinul îţi trebuie organ. Aşa şi cu poezia, aşa şi cu critica, aşa cu oricare potecă în ţinutul literaturii. Dumnezeu, cînd a făcut potecile pentru Gheorghe Grigurcu, i-a dat două şi i-a spus să meargă pe amîndouă, alternativ şi deodată, pînă la capăt. "Egal în călcătură...!", i-a mai strigat Dumnezeu din urmă. Nu-i treabă uşoară, dar dacă ai două posibilităţi de a înmulţi talantul ce ţi s-a dat, iaca te ţii de drum.