Opinie de Adrian Vasilescu: Cine mai munceşte în România (2)

Am schiţat, miercurea trecută, tabloul. O oglindă în care, privindu-ne, să vedem cine suntem şi cum ne comportăm în câmpul muncii. Îl voi analiza, astăzi, detaliu cu detaliu.

Rata şomajului, în România, s-a restrâns la 7,3 la sută. E mare? E mică? Depinde cum socotim. Dacă ne raportăm la ţările europene cu rate ale şomajului de 10-11 la sută, unele tinzând spre 20 la sută, e mică. Dacă luăm însă ca reper rata naturală, care n-ar trebui să depăşească 4 la sută, e mare. Măsurăm un plus de trei puncte procentuale. Dar mai e şi rata, necunoscută, a celor pe care Statistica nu-i socoteşte şomeri, deşi n-au de lucru. Ei nu fac dovada că-şi doresc un loc de muncă. Nu-s deloc puţini cei care nu-şi doresc şi nu caută de lucru fiindcă nu-s convinşi că posmagii ar fi "muieţi". Din ce trăiesc? Din ajutoare sociale, bineînţeles. Mai exact, trăiesc din transferuri bugetare care umflă acel păcătos deficit bugetar pentru care ţara se împrumută ca să-l acopere. Dacă n-am fi convinşi că două-trei milioane de persoane lucrează în străinătate, un indiciu fiind şi acela că trimit anual în ţară câteva miliarde de euro, am fi nevoiţi să punem un mare semn de întrebare în dreptul rubricii "populaţia ocupată". Pentru că n-am şti pe unde să le găsim, în restrânsul nostru câmp al muncii, pe toate cele nouă milioane de persoane înscrise în această rubrică. De ce scriu "două-trei milioane"? Pentru că nimeni nu cunoaşte numărul lor exact. Deocamdată. Vom scăpa sper de această aproximaţie după recensământul de la toamnă, când vor fi înregistrate într-o rubrică separată persoanele care lucrează în străinătate. Dar semnele de întrebare nu se opresc aici. În agricultură, sector vital al economiei româneşti, tabloul populaţiei ocupate are şi mai multe pete cenuşii. Potrivit standardelor europene, e suficient ca o persoană să fi fost înregistrată că a lucrat 15 ore într-o săptămână, la săpat ori la coasă, ca să fie socotită "ocupată". La ţară, desigur. În mediul urban, dacă ai săpat un şanţ undeva sau ai tuns iarba într-o grădină, o singură oră pe săptămână, fiind remunerat în bani ori în natură, gata, eşti persoană "ocupată". Deşi, mai degrabă, eşti persoană asistată social. Problema cea mai spinoasă din acest şocant tablou al muncii o constituie rata de ocupare. În planul general, luând în calcul populaţia între 20 şi 64 de ani, rata în România este de 62,3 la sută. Mică, foarte mică. La depărtare de 7,7 puncte procentuale de ţinta naţională de 70 la sută, stabilită potrivit Strategiei Europa 2020. Extinzând însă analiza pe categorii de vârstă, vom vedea că dacă la unele grupe rata de ocupare depăşeşte media generală, la altele însă coboară dramatic sub această medie. O rată relativ bună, urcând chiar peste ţinta naţională de 70 la sută din programul pentru 2020, o găsim la categoria de vârstă de 25-54 de ani. Rata de ocupare, aici, este de 73,9 la sută. Mi-e teamă însă că, la această grupă, ne împotmolim în cele mai mari aproximaţii. Căci este firesc să presupunem că tocmai la această categorie, incluzând persoane cu cea mai mare putere de muncă şi cu cea mai accentuată mobilitate, media e îmbunătăţită de… cei plecaţi afară. La polul opus, ne confruntăm cu drama multora dintre persoanele cu vârste cuprinse între 55 şi 64 de ani, de care angajatorii se cam feresc. Cine ajunge în şomaj la peste 55 de ani cu greu mai găseşte un angajament. Şi iată că, la această categorie, rata de ocupare este de numai… 39,1%. Celelalte persoane, până la 100%, ce fac, cu ce se ocupă? Peste acest tablou numeric, cu multe probleme nu doar nerezolvate, ci şi greu de rezolvat, se suprapune încă un tablou, cel al drumurilor lungi până la performanţele de care ţara are nevoie. Sunt două tablouri care, împreună, dau contur celei mai grele dintre toate problemele ce-şi aşteaptă soluţionarea în România veacului al XXI-lea: munca.