Convorbiri telefonice/ de Roberto Bolano

Roberto Bolano (1953-2003), născut în Chile, narator şi poet, s-a impus ca unul dintre scriitorii latinoamericani esenţiali ai timpurilor noastre. Opera sa, parţial publicată postum, a creat un adevărat cult în lumea literară internaţională a ultimilor ani, fiind tradusă pe toate meridianele globului. Printre lucrările sale cele mai cunoscute se numără romanele Los detectives salvajes, 2666, Monsieur Pain, Amuleto, Amberes, La pista de hielo, Una novelita lumpen, Nocturno de Chile, Estrella Distante, precum şi volumele de povestiri Llamadas telefónicas, El gaucho insufrible şi Putas asesinas. Pentru creaţia sa, Bolano a fost distins cu Premiul Heralde pentru roman şi Premiul Rómulo Gallegos, iar postum, în 2009, i s-a acordat în Statele Unite prestigiosul National Book CriticsCircle Award.

Henri Simon Leprince

Aceastǎ istorie s-a petrecut în Franţa cu puţin înainte, în timpul şi puţin dupǎ cel de-al Doilea Rǎzboi Mondial. Protagonistul se numeşte Leprince (numele, fǎrǎ sǎ se ştie de ce, i se potriveşte, deşi el este complet opusul unui prinţ; de clasǎ mijlocie scăpătată, nu are bani, nici o bunǎ educaţie, nici prieteni acceptabili) şi este scriitor.

Bineînţeles cǎ este un scriitor ratat, adicǎ trǎieşte în ambianţa presei de scandal parieziene şi publicǎ poezii (pe care poeţii proşti le considerǎ proaste şi poeţii buni nici mǎcar nu le citesc) şi povestiri în reviste provinciale. Editurile - sau cititorii editurilor, aceastǎ sub-castǎ destestabilǎ - , pare cǎ îl urǎsc, fǎrǎ ca el sǎ ştie de ce. Manuscrisele lui sunt mereu respinse. E de vârstǎ mijlocie, e celibatar, s-a obişnuit cu eşecul. În felul sǎu, este un stoic. Îl citeşte pe Stendhal cu mândrie şi cu un soi de provocare. Îi citeşte pe unii suprarealişti pe care în fond îi detestǎ (sau invidiazǎ) din tot sufletul. Îl citeşte pe Alphonse Daudet (ale cǎrui pagini sunt un balsam) şi din fidelitate pentru tatǎl sǎu îl citeşte şi pe lamentabilul Léon Daudet, care nu este un prozator prost.

În 1940, când Franţa capituleazǎ, scriitori, divizaţi înainte într-o sutǎ de mişcǎri înfloritoare, se adunǎ dupǎ furtunǎ în douǎ grupǎri total antagonice: cei ce cred cǎ se poate rezista (subîmpǎrţiţi la rândul lor în rezistenţi activi - cei mai puţini - , pasivi - cei mai mulţi - , rezistenţi simpatizanţi, rezistenţi prin omisiune, prin sinucidere, prin exagerare, prin fair play, prin delicateţe etc.) şi cei ce cred cǎ se poate colabora, subîmpǎrţiţi de asemenea în multiple secţiuni, toate aflate sub influenţa gravitaţionalǎ a celor şapte pǎcate capitale. Pentru mulţi, la umbra revanşelor politice, a sosit vremea revanşelor literare. Colaboraţioniştii ajung la conducerea unor edituri, a unor reviste, a unor ziare. Leprince, care la prima vedere se aflǎ pe pǎmântul nimǎnui, sau care dupǎ pǎrerea lui se aflǎ pe pǎmântul nimǎnui, înţelege dintr-o datǎ cǎ teritoriul lui (patria lui) este cea a scriitoraşilor de duzinǎ, a invidioşilor, a scriitorilor fǎrǎ stofǎ.

Dupǎ un timp încearcǎ sǎ-l atragǎ colaboraţioniştii, care vǎd în el, pe bunǎ dreptate, un seamǎn. Gestul, în mod neîndoios, în afarǎ de prietenos este şi generos. Noul director al ziarului sǎu îl cheamǎ la el, îi explicǎ noua politicǎ a cotidianului de acord cu politica Noii Europe, îi oferǎ o funcţie, mai mulţi bani, prestigiu, avantaje minime pe care Leprince nu le-a cunoscut niciodatǎ.

În acea dimineaţǎ înţelege în sfârşit anumite lucruri. Niciodatǎ pânǎ atunci nu avusese conştiinţa rolului sǎu minuscul în piramida literaturii. Niciodatǎ pânǎ atunci nu s-a simţit atât de important. Dupǎ o noapte de meditaţie şi de exaltare, refuzǎ oferta.

Zilele urmǎtoare sunt de probǎ. Leprince încearcǎ sǎ-şi continue viaţa şi munca de parcǎ nu s-ar fi petrecut nimic. Ştie, cu toate acestea, cǎ aşa ceva este imposibil. Încearcǎ sǎ scrie, dar nu-i iese nimic. Încearcǎ sǎ reciteascǎ autorii sǎi cei mai iubiţi, dar paginile par a fi albe sau minate de semnale misterioase ce îl asalteazǎ la fiecare paginǎ. Încearcǎ sǎ citeascǎ, dar e incapabil sǎ se concentreze, sǎ înveţe, sǎ se delecteze. Are coşmaruri, uneori vorbeşte singur fǎrǎ sǎ-şi dea seama, de câte ori poate face lungi plimbǎri prin cartiere pe care le cunoaşte foarte bine şi care, spre uimirea lui rǎmân neschimbate, impermeabile la ocupaţie şi la schimbare. Dupǎ scurtǎ vreme stabileşte legǎturi cu câţiva nonconformişti, cu persoane care ascultǎ Radio Londra şi cred cǎ lupta este inevitabilǎ.

La început participarea lui, prezenţa lui în locurile unde este prezentǎ rezistenţa, este minimǎ. Figura lui discretǎ şi seninǎ (deşi în legǎturǎ cu seninǎtatea sa opiniile sunt divergente) trece neobservatǎ. Cu toate acestea cei ce poartǎ pe umeri responsabilitaţile (şi care nu aparţin nicidecum breselei scriitorilor) nu întârzie sǎ se fixeze asupra lui, sǎ aibǎ încredere în el. Aceastǎ încredere se datoreazǎ poate faptului cǎ sunt puţini cei dispuşi sǎ rişte. Oricum, Leprince intrǎ în rezistenţǎ şi silinţa şi sângele sǎu rece îl fac în curând demn de misiuni tot mai delicate (în realitate, scurte deplǎsǎri şi încǎierǎri fǎrǎ prea mare importanţǎ, bineînţeles în afara breslei literaţilor).

Şi tocmai pentru aceştia, Leprince constituie o enigmǎ şi o surprizǎ. Cei ce înainte de capitulare se bucurau de o anumitǎ celebritate şi pentru care Leprince nu exista, încep sǎ-l întâlneascǎ cu asiduitate peste tot, şi, ceea ce e mai rǎu, sǎ depindǎ de el pentru a fi protejaţi sau în ceea ce priveşte planurile lor de a fugi. Leprince apare ca ivit din neant, îi ajutǎ, le pune la dispoziţie tot ce are (care este puţin), se aratǎ dispus sǎ colaboreze şi este eficient. Scriitorii stau de vorbǎ cu el. Conversaţiile au loc noaptea, în încǎperi sau pe coridoare în întuneric şi niciodatǎ nu sunt altceva decât murmure. Câte unul îi sugereazǎ sǎ se apuce sǎ scrie povestiri, versuri, eseuri. Leprince îi asigurǎ cǎ asta face din 1933. Scriitorii vor sǎ ştie (nopţile de aşteptare sunt lungi şi tulburǎtoare şi unii au chef de vorbǎ) unde şi-a publicat scrierile. Leprince înşiruie titluri de reviste şi ziare împuţite, a cǎror simplǎ menţiune produce greaţa sau tristeţea ascultǎtorului. Întâlnirile se sfârşesc de obicei în zori, când Leprince îi lasǎ într-o casǎ sigurǎ, cu o strângere de mânǎ sau o îmbrǎţişare scurtǎ urmate de câteva cuvinte de mulţumire. Şi cuvintele sunt sincere, dar dupǎ ce se despart scriitorii încearcǎ sǎ se desprindǎ de Leprince, sǎ-l uite ca pe un vis urât lipsit de importanţǎ.

Prezenţa sa provoacǎ o respingere inexprimabilǎ, de neclasificat. Ştiu cǎ se aflǎ alǎturi de ei, dar în fond refuzǎ din rǎsputeri sǎ îl accepte. Percep, poate, cǎ Leprince a stat mulţi ani în purgatoriul publicaţiilor sǎrace sau de scandal şi ştiu cǎ de acolo nu scapǎ nici om, nici animal sau cǎ scapǎ doar cei ce sunt foarte puternici şi strǎlucitori şi bestiali.

Leprince, se înţelege de la sine, nu se încadreazǎ în nici unul din aceste modele. Nu este fascist, şi nu s-a înscris în Partid, şi nu face parte din Societatea Scriitorilor. Aceştia, poate, îl vǎd ca pe un parvenu, un oportunist pe invers (pentru cǎ normal ar fi ca Leprince sǎ-i denunţe, sǎ-i înjure, sǎ particpe la interogatoriiile lor împreunǎ cu poliţia şi sǎ se dǎruiascǎ cu trup şi suflet colaboraţioniştilor) care într-un acces de nebunie, atât de frecvent la scriitorii-ziarişti, s-a situat de partea corectǎ în mod inconştient, aproape ca bacilul unei boli contagioase.

Domnul D, de pildǎ, exuberantul romancier din Languedoc, scrie în jurnalul sǎu cǎ Leprince i se pare o umbrǎ chinezeascǎ fǎrǎ nici un alt comentariu. Restul, cu douǎ-trei excepţii, îl ignorǎ. Referinţele la persoana sa sunt rare, referinţele la opera sa sunt inexistente. Nimeni nu se deranjeazǎ sǎ afle ce scrie scriitorul care le-a salvat viaţa.

Strǎin de toate, Leprince continuǎ sǎ lucreze la ziar (unde trezeşte tot mai multe suspiciuni) şi sǎ-şi cizeleze poeziile. Riscurile pe care şi le asumǎ zilnic depǎşesc cu mult minimul necesar ca sǎ-şi pǎstreze faţǎ de el însuşi un anumit simţ al decenţei. Curajul sǎu depǎşeşte adesea temeritatea. Într-o noapte îl protejeazǎ pe un poet suprarealist urmǎrit de Gestapo, care îşi va sfârşi zilele (dar nu din vina lui Leprince) într-un lagǎr de concentrare din Germania, care se desparte de el fǎrǎ sǎ-i spunǎ mǎcar mulţumesc; pentru poetul Leprince existǎ doar ca tovarǎş de nenorocire şi la acest nivel e de prisos orice mulţumire, nu în calitate de coleg (cuvânt groaznic), nici de seamǎn în aceeaşi anevoioasǎ profesiune. Într-un sfârşit de sǎptǎmânǎ îl însoţeşte pânǎ într-un sat din apropierea frontierei spaniole pe un eseist care în trecut scrisese vorbe dispreţuitoare (poate îndreptǎţite) despre una din cǎrţile lui şi care în acest ceas decisiv nici mǎcǎr nu şi aminteşte de asta, atât de micǎ, atât de fantomaticǎ este opera şi talia lui publicǎ.

Uneori Leprince socoteşte cǎ faţa lui, educaţia lui, atitudinea lui, lecturile lui sunt vinovate de aceastǎ respingere. Timp de trei luni, în momentele libere pe care i le lasǎ ziarul şi activitǎţile clandestine scrie un poem de 600 de versuri în care se scufundǎ în misterul şi martiriul poeţilor minori. Când terminǎ poemul (care l-a costat suferinţǎ şi istovitoare eforturi) înţelege cu stupoare cǎ el nu este un poet minor. Altcineva ar fi continuat sǎ cerceteze, dar Leprince nu are curiozitǎţi privind propria sa persoanǎ şi dǎ foc poemului.

În aprilie 1943 rǎmâne fǎrǎ slujbǎ. Lunile urmǎtoare trǎieşte cum poate, fugind mereu de poliţie, de turnǎtori, de sǎrǎcie. Într-o searǎ, hazardul îi oferǎ drept refugiu casa unei tinere romanciere. Leprince este speriat şi romanciera are insomnie, aşa cǎ petrec amândoi multe ceasuri stând de vorbǎ.

Cine ştie ce mecanisme oculte se declanşeazǎ în Leprince, dar în noaptea aceea îi mǎrturiseşte sincer toate frustrǎrile, toate visele, toate ambiţiile sale. Tânǎra romancierǎ, care frecventeazǎ, cum numai o franţuzoaicǎ e în stare sǎ facǎ asta, cenaclurile literare, îl recunoaşte pe Leprince sau crede cǎ îl recunoaşte. Ultimele luni l-a vǎzut în sute de ocazii, întotdeauna în umbra câte unui scriitor de renume şi în pericol, mereu în holul vreunui dramaturg angajat, pe post de curier, secretar, valet. Sunteţi singurul pe care nu îl cunoşteam, îi spune tânǎra romancierǎ, şi mǎ întrebam ce fǎceaţi în acele case. Pǎreaţi omul invizibil, adaugǎ, mereu tǎcut, mereu disponibil.

Lui Leprince îi place sinceritatea tinerei şi se lasǎ furat de ea. Îi vorbeşte de opera lui şi surpriza interolcutoarei este imensǎ. În mod inevitabil ajung la tema marginalizaǎrii lui Leprince. Dupǎ câteva ore tânǎra crede cǎ ştie care este problema şi cǎ i-a gǎsit soluţia. Îi vorbeşte fǎrǎ menajamente; are ceva, zice, pe chipul lui, în felul lui de a vorbi, în privirea lui, care provoacǎ repulsia majoritǎţii oamenilor. Soluţia este evidentǎ: trebuie sǎ disparǎ, sǎ fie un scriitor tainic, sǎ încerce ca literatrura sa sǎ nu-i reflecteze chipul. Soluţia este aşa de simplǎ şi de puerilǎ, încât nu poate fi decât bunǎ. Leprince o ascultǎ cu atenţie şi o aprobǎ. Ştie cǎ nu va urma sfaturile tinerei romanciere, se simte surprins şi poate puţin ofensat, ştie cǎ este prima datǎ cǎ a fost ascultat şi înţeles.

A doua zi dimineaţa o maşinǎ a Rezistenţei îl ia pe Leprince. Înainte de a pleca tânǎra romancierǎ îi strânge mâna şi îi doreşte noroc. Apoi îl sǎrutǎ pe gurǎ şi începe sǎ plângǎ. Leprince nu înţelege nimic, nǎucit bolboroseşte o frazǎ de mulţumire, pleacǎ. Romanciera îl priveşte de la fereastrǎ. Leprince intrǎ în maşinǎ fǎrǎ sǎ se uite în urmǎ. Restul dimineţii (şi asta va visa într-un anumit mod într-un anumit loc Leprince, poate în inegala sa operǎ) tânǎra romancierǎ şi-o petrece gândindu-se la el, dând frâu liber fanteziilor cu el, hotǎrând cǎ este îndrǎgostitǎ de el, pânǎ când oboseala şi somnul o înving în cele din urmǎ şi adoarme pe sofa.

Nu se vor mai vedea niciodatǎ.

Leprince, modest şi dezgustător, supravieţuieşte rǎzboiului şi în 1946 se retrage într-un mic sat din Picardia unde lucreazǎ ca învǎţǎtor. Colaborǎrile sale în presǎ şi la câteva reviste literare nu sunt numeroase, dar sunt în schimb regulate. În sufletul lui, Leprince a acceptat în sfârşit condiţia lui de scriitor prost, dar a înţeles şi a acceptat şi faptul cǎ scriitorii buni au nevoie de scriitorii proşti mǎcar ca cititori sau ca scutieri. Ştie de asemenea cǎ, salvându-i (sau cel puţin ajutându-i) pe câţiva scriitori buni, şi-a câştigat cu propriile sale forţe dreptul de a mâzgǎli hârtia şi de a greşi. Şi-a câştigat de asemenea dreptul de a fi publicat de douǎ, poate trei reviste. La un moment dat, bineînţeles cǎ a încercat s-o vadǎ din nou pe tânǎra romancierǎ, sǎ afle ceva despre ea. Dar când se duce la ea gǎseşte casa ocupată de alte persoane şi nimeni nu ştie unde se aflǎ tânǎra. Leprince, bineînţeles, o cautǎ, dar aceasta este altǎ poveste. Adevǎrul e cǎ niciodatǎ nu o mai vede.

Îi vede în schimb pe scriitorii din Paris. Nu aşa de des cum ar fi dorit în fond, dar îi vede şi uneori stǎ de vorbǎ cu ei şi ei ştiu (vag în general) cine este el, ba câte unul a şi citit unele poeme în prozǎ de Leprince. Prezenţa sa, fragilitatea sa, îngrozitoarea lui mândrie sunt, pentru unii, un stimulent sau un aviz.

Din volumul de povestiri "Convorbiri telefonice"de Roberto Bolaño, în curs de apariţie la Editura LEDA, imprint al Grupului Editorial Corint. Traducere din limba spaniolă de Dan Munteanu Colan.