Literatură şi pantomimă/ de Alex. Ştefănescu

Acesta este conceput sub forma unui dialog. Cele două personaje angajate într-o lungă discuţie în paginile lui sunt imaginare. Primul în ordinea venirii în scenă, să-i spunem domnul "Italice" (replicile sale sunt tipărite cu litere aplecate), este un tânăr generic, care are încă multe de învăţat, dar care, în stilul binecunoscut al tinerilor, contestă sau măcar pune sub semnul îndoielii adevărurile care i se transmit (spre deosebire însă de mulţi tineri reali, el are fair-play şi o dorinţă reală de a înţelege). Al doilea, domnul "Drepte", este un iubitor de literatură mai experimentat, dispus să asculte şi să examineze şi opinii diferite de ale lui (la rândul lui, acest domn se deosebeşte de specialiştii reali prin răbdarea de a explica pe înţelesul oricui ceea ce ştie). Subiectul discuţiei îl reprezintă, repet, mecanismul prin care se produce, cu ajutorul cuvintelor, emoţia estetică.

- À propos de imitaţie…

- …

- Scuză-mă, de imitaţia inventivă! Cum să imiţi, fie şi inventiv, "dimensiunile fundamentale" ale fiinţei noastre în condiţiile în care imitaţia, de orice fel, presupune o luare în considerare a aparenţelor; şi o convocare a aparenţelor, pentru crearea impresiei de realitate. Sincer să fiu, pe toţi autorii care teoretizează în jurul necesarei profunzimi a literaturii îi suspectez de ipocrizie. Când poetul ne atrage atenţia că iubita lui are părul de aur atinge, cumva, adâncimile ameţitoare ale psihicului feminin?

- N-a fost vorba despre psihologia abisală - deşi nu o exclud -, ci despre "dimensiunile fundamentale" ale existenţei noastre. Poetul care îşi prezintă iubita aşa cum afirmi tu mai înainte, cu o evidentă intenţie ironică, nu merită să fie ironizat, pentru că reuşeşte, într-adevăr, să reprezinte o caracteristică esenţială a femeii şi anume capacitatea ei de a se constitui într-un miraj erotic. Dar n-are rost să ne oprim la exemple simpliste. Multe dintre observaţiile făcute de scriitori sunt chiar profunde, iar obsesia profunzimii, departe de a se număra printre atitudinile doar afişate, are deplină justificare, ca o asumare a ceea ce este mai dificil şi ca o premisă a performanţei, aspecte despre care am mai vorbit când am discutat despre "regulile jocului" în artă. Nu ştiu, dacă, elev fiind, ai jucat un joc foarte amuzant, bazat pe pantomimă; adversarul îţi spunea la ureche un cuvânt, iar tu trebuia să te foloseşti de calităţile tale de mim pentru a-ţi face coechipierii să ghicească acel cuvânt.

- Mi-aduc aminte.

- În cazul acesta îţi aduci aminte şi cât de uşor îţi venea să mimezi un cuvânt ca "locomotivă", "pasăre", "dirijor" şi, în acelaşi timp, ce sentiment al imposibilului aveai când ţi se pretindea să traduci prin gesturi termeni de genul "talent", "gelozie", "curiozitate". Un mare scriitor îşi asumă exact acest fel de dificultăţi pentru a-şi pune la încercare forţa creatoare. În L'Education sentimentale, Gustave Flaubert îşi propune nu doar să înfăţişeze Parisul din 1840, ci mult mai mult decât atât; să ne dea o imagine cât mai convingătoare a transformărilor complexe - unele infinitezimale, altele brutale şi neliniştitoare, ca nişte surpări de teren - prin care trece dragostea lui Frédéric Moreau pentru Marie Arnoux. Scriitorul francez reuşeşte să "mimeze" această extraordinar de greu de mimat degradare a unui sentiment puternic sub efectul corosiv a zeci şi zeci de cauze exterioare.

- Dacă ai priză la prezent şi dacă ştii să alegi esenţialul - chiar şi cu preţul întâmpinării unor dificultăţi în elaborarea propriu-zisă a operei - poţi să fii sigur că textele semnate de tine vor înfrunta timpul mai bine decât altele. Simplu!

- Simplu, într-adevăr. În fond, ca să ajungi campion la aruncarea suliţei nu trebuie decât să îl depăşeşti cu un centimetru pe campionul dinaintea ta. Ce contează un centimetru!

Condiţiile "fiabilităţii" operei literare, pe care tu le-ai simplificat în mod caricatural, nu sunt însă doar cele aduse în discuţie. O altă condiţie ar fi ca autorul în cauză să aibă şi puţin noroc. În destinul unei opere literare intervin atât de multe forţe - şi cupluri de forţe! - încât mintea noastră nu le poate urmări în inextricabila lor ţesătură; până la urmă ne mulţumim să vorbim de întâmplare, deşi fiecare întâmplare este rezultatul logic şi - în principiu - analizabil al unor cauze precise. Autorul dornic de nemurire ar trebui, aşadar, să aibă şi puţin noroc, adică opera sa să nu intre de-a lungul timpului - pe căi pe care nimeni deocamdată nu le poate prevedea - în conjuncturi nefavorabile.

- Cu aceasta sunt de acord. Şi am să-ţi dau şi un exemplu de conjunctură nefavorabilă.

- Aştept.

ALEX. ŞTEFĂNESCU. Critic şi istoric literar, prozator, dramaturg, publicist, realizator de emisiuni TV. Născut la 6 noiembrie 1947. Autor a 15 cărţi, dintre care a avut un mare ecou "Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000", apărută în 2005 (s-au scris despre ea 270 de articole pro şi contra, a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei). Emisiunea "Un metru cub de cultură" difuzată de Realitatea TV i-a adus Premiul APTR pentru talk-show-uri pe 2004, iar altă emisiune, "Istoria literaturii române contemporane povestită de Alex. Ştefănescu" - Premiul APTR pentru emisiuni culturale pe 2008.

Adresa sa poştală este: Bucureşti, O.P. 22, c.p. 22. Cea electronică este alex2108145@yahoo.com