Suferă glumind şi păcăleşte frumos/ de Felix Nicolau

Paznicul ploii (Limes, 2010) este o declaraţie de dragoste a lui Adrian Alui Gheorghe faţă de poezie, în general, la care se adaugă o declaraţie mascată de dispreţ faţă de tot ce nu e poetic, adică faţă de cotidian.

Primul poem, Martor, mărturisesc că m-a indus în eroare. M-a făcut să cred că o să pătrund într-o lectură violentă, dadaistă. Era o momeală ca o zvârlugă: "A fost ca zgomotul unei monede aruncate pe nisip:/Plefht!// A fost ca deschiderea unei stridii cu dinţii:/ Zvîiith!// A fost ca o săgetare a unui animal care nu există:/ şfiiişşşt!// A fost ca străpungerea mânioasă a aerului cu degetul/ Viuurfff!// A fost ca retragerea întunericului dintr-un buzunar secret: Phui!"

După care am întrerupt lectura, prins cu treburi, şi am reluat-o abia după o cursă cu taxiul, în care şoferul îmi depăna cum se va retrage el din Bucureşti într-un sat de lângă Lehliu, Mihai Viteazu, la casa lăsată de socru-său, unde o să grădinărească bio şi o să doarmă până or să-i pârâie oasele.

După care episod, lectura mi-a fost mult mai uşoară. Mi-l imaginam pe poet retras undeva între dealuri, meditând asupra instabilităţii afacerii universale, un fel de dust in the wind sau praf în ochi, în traducere "libertină": "Nimic mai plin de certitudini/ Ca spectacolul morţii definitive a timpului/ Strivit sub propria greutate" (Da, îmi place Brahms). Încă unele titluri gen Poetul bătrân îşi declamă faima depun mărturie pentru romantismul filosofant, de factură germană, al autorului. Ba încă în aceeaşi tradiţie este practicat witz-ul, ironia giumbuşlucară: "Oameni să se iubească/ S-a mai văzut,/ Dar cine a văzut cum se iubesc/ Două cotlete?" (Cucuta).

Dacă "numai amintirile explică viaţa" şi dacă poezia este un fel de jurnal, atunci rolul poeziei ar fi să facă mai autentică viaţa sufletului, nu pe cea a corpului. Dacă un om poate fi (re)cunoscut prin textele sale, atunci el are curajul sincerităţii: "A murit un om care îmi citea poeziile./ Mi le căuta în reviste./ Mă suna de fiecare dată/ Când găsea câte un text de-al meu/suspendat în boldul literelor.// Mă simţeam deseori stânjenit în preajma lui./ El ştia despre mine totul,/ cum totul spuneam în poezii despre mine" (Poetul bătrân îşi declamă faima). Acuma, dacă ar fi să luăm pe bune această etalare a "totului", am putea zice că douămiiştii chiar n-au mai adus nimic nou. Optzecismul (cu totul aparte) lui Adrian Alui Gheorghe face infuzii cu ceai şaizecist prin această pudoare, chit că post factum. Adică am comis-o, dar ce bine ar fi fost să-mi fi ţinut pixul în frâu. Numai că n-am putut, nevoia de comunicare m-a luat pe dinainte.

Chiar dacă "poezia e luxul săracilor", ea rămâne totuşi un lux, un fel de très haute-couture pentru pârliţi. Deci menirea ei nu este să spele în public rufele sufletului/minţii. Aşa că sinceritatea de faţă nu poate fi decât una cu perdea - decentă şi elegantă, în cele din urmă. Însă ea poate pretinde că a fost deşănţată, că a rupt gura burghezului. Aşadar, atitudinea, poza boemă şi damnată este marca înregistrată a scriitorului nostru, care nici măcar nu-şi ascunde credinţele estetice tradiţionaliste: "Dumnezeu face toate lucrurile frumoase, poeţii vin/ doar şi pun hoţeşte semnătura". Dar cum în satul nostru global n-a mai rămas picior din bunica frumuseţe, discursul despre ea nu-şi mai are loc decât în metapoezie: "Cititorul stă la porţile dimineţii/ şi aşteaptă poeziile pe care, la lumina nopţii,/ poetul le scrie/ cu propriul sânge,/ cu sângele celorlalţi îndoit cu apă,/ cu vin,/ cu virtute" (Otrava). Cât de frumos şi cât de neadecvat!

Un vers ca "Da, fiecare cititor are poetul său" sună ca un strigăt de disperare exact din cauza adverbului de afirmaţie prepus. Şi oricum, corolarul nu e deloc sigur că va mai îndeplini mult timp criteriile de existenţă - fiecare poet are cititorul său. Dar noi putem crede orice, mai există încă o parte a artei ce funcţionează ca minciună eufemistică. Nu toată arta a devenit un rânjet sau un urlet. Mai ales noi, cititorii inocenţi, putem să ne desfătăm cu imagini feerice despre artă, pentru că autorul însuşi, prea deştept şi acut, nu mai crede dar nu vrea să ne strice visul cel frumos. Ba chiar se şi amuză puţin pe seama noastră, dându-ne iluzia că o să ne ia el apărarea cu condeiul lui fără teamă şi fără prihană: "O lume întreagă luptă să nu scriu versul următor/ să nu scriu poezia următoare/ să nu scriu cartea următoare" (Poem).

În cele din urmă, însă, nici poetul nu se mai poate ţine aşa de băţos şi recunoaşte că din fost paznic al splendorii a ajuns paznicul ploii. De asta vă şi avertizam că aveţi de-a face cu un poet versat, în plină bărbăţie a scrisului, care suferă glumind şi păcăleşte frumos. Bun, îşi admite înfrângerea: "Am crezut mereu că tot combinând/ literele şi cuvintele într-o zi/ hazardul îmi va scoate în cale formula/ care/să facă pulberile astea de viaţă să se lege de carne/ sau să se lege între ele/ că nu degeaba cuvântul e ca o cheie pierdută/ nimeni nu ştie însă de la care poartă". Dar ne şi arată că versul lui nu e degeaba, e propiţiatoric, întreţine iluzia: "Vă duc cu vorba, în fond, ca să nu vedeţi ororile/ care se petrec în afara cuvintelor".

Poezia e un drog ciudat, îmbătător pentru cititori - un soi de ecstasy. Distructiv pentru poet, căci "numai poet să nu fii, scade preţul metaforei/ Până sub preţul verzei de Bruxelles./ Comparaţia? E ca şopârla uscată în nisip" (Poetul bătrân îşi declamă faima, 3). Atâta timp cât poetul se îndârjeşte să existe ca poet profesionist, nu amator, e firească declamaţia lui tragică: "Sunt rana din vârful săgeţii" (Vânătoarea). În acest sens şi grafica oarecum aztecă a lui Laurenţiu Dimişcă - poetul este îmbrăţişare ori singurătate ce conţine o multitudine de alte fiinţe. Un corp ce protejează prin găzduire alte corpuri.

Poezia directorului revistei Conta place pentru că nu se lamentează şi pentru că se încăpăţânează să creadă în ceea ce - ştie şi poezia lui - nu prea mai are şanse. Şi o face cinstit, fără gesturi colosale. Poate pentru că dreapta lui măsură vine din conştiinţa faptului că, în absolut, poetul este cel pragmatic, iar cei care dispreţuiesc frumosul, nişte inadaptaţi: "Cineva spuse:/ -Dar/ dacă/morţii/ au/ săpat/ în/sus/ şi/noi/ sîntem,/ de/ fapt,/ cei/ descoperiţi,/ scoşi/ din// mormîntul/ care/ ne/ e albastrul/ aerului?" (Arheologie).

Felix Nicolau este conferenţiar universitar la Facultatea de Litere şi Limbi Străine a Universităţii "Hyperion" şi la Universitatea Tehnicǎ de Construcţii din Bucureşti. A publicat cǎrţi de criticǎ şi teorie literarǎ (Anticanonice, Homo imprudens, Eroismul eminescian), un roman (Tandru şi rece) şi versuri (Bach, manele & Kostel, Salonul de invenţii). Colaboreazǎ la revistele Arca, Cuvântul, Luceafǎrul de dimineaţǎ, Steaua, Tomis, Ziarul de Duminicǎ. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.