Un ziarist (V). Începutul capitalismului/ de Tudor Călin Zarojanu

Un an mai tîrziu, aflând că Asociaţia Civilă face un miting-spectacol dedicat Duminicii Orbului, m-am înfiinţat la sediul asociaţiei cu textul parodiei. Doamna care m-a primit a citit, a căzut sub birou de râs, a ieşit de-acolo şi a zis că da, sigur, pot să vin s-o recit pe scenă. Eu, însă, muritor de rând, mă temeam că n-o să pot pătrunde în zonă şi am cerut o hârtie la mână! Amuzată şi lipsită de precedent, femeia a chemat un coleg care se ocupa cu organizarea, iar acela mi-a dat o hârtiuţă cu ştampilă: "Domnul Barack are acces în zona scenei"! Păstrez hârtiuţa aia lângă paşaport.

•

Piaţa Palatului era full, caré şi chintă royală. Nu mi-a cerut nimeni hârtiuţa, dar aveau oamenii un desfăşurător, că la un moment dat cineva mi-a zis "Hai sus!". Am urcat. Când ziceaţi c-aţi avut ultima oară o sută de mii de suflete la picioare? Erau oameni peste tot, nu se vedea asfaltul, nici vreun spaţiu verde, de la Athenée Palace până la Palatul Telefoanelor. N-am avut trac şi nu m-am bâlbâit nici o dată.

La-nceput, lumea nu ştia la ce să se aştepte. Dar când am ajuns la "Pân' la Universitate, căci aicea e un zid" am fost întrerupt de urale şi mi-a fost dat să primesc cel mai mişto compliment din viaţa mea: s-a scandat "Ăsta, da, Golan!". M-am înclinat ceremonios şi am continuat.

La sfârşit, după "Agenturile străine spre Jilava le goneşte∕ Iar în urma lor se strigă: «Muncitorii te iubeşte!»", a fost delir. Chiar acolo, pe scenă, am fost felicitat, îmbrăţişat, strâns în braţe şi pupat de cetăţeni ale căror nume le trec sub tăcere, că şi-aşa a devenit jenant cât mă laud.

Oricum, după ce m-am dat jos de pe scenă, m-a abordat un tip care a zis că e redactor-şef la Bulevardul şi că vrea să publice poezia. Ceea ce a şi făcut, însoţită de câteva cuvinte pe care i le spusesem eu despre cum devine cazul, totul sub titlul "Istoria unei parodii geniale". M-am simţit jenat. Da' nu foarte tare. Dovadă că am luat în serios informaţia că o să-mi dea şi bani pentru asta. Ceea ce nu. O vreme am bătut drumul redacţiei din strada Latină, după vreo două luni am renunţat, iar nu peste mult timp Bulevardul a dat faliment. Sper că nu din cauza mea.

•

Ok, să revenim la lucruri serioase, adică la 13 iunie 1990. În dimineaţa aia, dând curs unui impuls secret - că nu ştiam neam ce se-ntîmplase în zori - am plecat la serviciu cu aparatul de fotografiat (un Smena 8M cumpărat, în ziua repartiţiei de la facultate, cu 348 de lei, de la atelierul foto de pe Academiei). Pe la prânz am aflat că-i ceva în Piaţă şi am tăiat-o într-acolo cu două colege. Una dintre ele, Irina, era cea cu care ieşisem în stradă pe 21 decembrie… Dar, fir-ar, asta-i altă poveste. După ce am dat roată şi, între altele, am admirat patrupedele despre care nenea general Diamandescu avea să se jure că n-au fost p-acolo, declanşarea nebuniei m-a prins lângă Biserica Enei. Colegele plecaseră. Am fotografiat cât şi cum m-am priceput, cu aparatul ridicat deasupra capului, vreo jumătate de film. Nimic de Premiul Pulitzer, dar, orişicât, un document. De altfel, vă informez că am făcut destule fotografii, ca ziarist, cu acelaşi bătrân Smena, la Bucureşti, Haga, Amsterdam, Istanbul şi prin alte locuri, poze care au apărut în ziare şi de care nu am a mă ruşina.

Cum s-a sfârşit ziua de 13 ştiţi. La ora aia eram la televizor.

Cum s-au sfârşit zilele de 14, 15 şi, în general, cum s-a sfârşit cu drăguţa de Românie care emoţionase atât de tare mapamondu' cu nici şase luni în urmă de asemenea ştiţi. În general, ştiţi cam tot ceea ce trebuie ştiut. În afară de cele de mai sus şi mai jos.

Au trecut doi ani. Ciobanul din poveste mai tăia o oaie - mai frigea o carne, mai tundea o oaie - mai făcea o blană, mai mulgea o oaie - mai făcea o brânză, că asta era viaţa lui, până-şi pierde oile şi-ncepe să le caute înnebunit, pentru că asta era viaţa lui: mai tăia o oaie - mai frigea o carne, mai tundea o oaie - mai făcea o blană, mai mulgea o oaie - mai făcea o brânză. Şi le striga de nebun pe dealuri, că asta era viaţa lui: mai tăia o oaie - mai frigea o carne, mai tundea o oaie - mai făcea o blană, mai mulgea o oaie - mai făcea o brânză. Până i le găseşte unul şi ciobanul mai să-i pupe mâinile, că asta era viaţa lui: mai tăia o oaie - mai frigea o carne, mai tundea o oaie - mai făcea o blană, mai mulgea o oaie - mai făcea o brânză, drept care a vrut să-i dea un miel cadou, dar ăla n-a vrut, că nu-i trebuia. Şi-au început să se certe, pân-a trecut p-acolo un om pe un cal şi ei s-au apucat să-i spună tărăşenia, să judece el cum e corect:

- Domnu' dragă, io mi-s cioban şi mi-am pierdut oile ş-am crezut că-nnebunesc, că asta era viaţa mea: mai tăiam o oaie - mai frigeam o carne, mai tundeam o oaie - mai făceam o blană, mai mulgeam o oaie - mai făceam o brânză. Şi le-am căutat, da' degeaba, până mi le-o găsit omul ăsta şi-am vrut să-i mulţumesc cu un miel, că asta-i viaţa mea: mai tai o oaie - mai frig o carne, mai tund o oaie - mai fac o blană, mai mulg o oaie - mai fac o brânză. Da' el nu şi nu.

Îşi zice şi ălălalt partea lui, că de ce nu-i trebuie, după care tac şi se uită cu nădejde la călăreţ. Acesta se gîndeşte o vreme, apoi zice:

- Bă, voi vreţi să-mi furaţi calul!

Aşa şi eu: mă mai duceam la serviciu, mai veneam de la serviciu. În timpul când nu mă duceam şi nu veneam de la serviciu mai scriam câte-un articol pe care mi-l publica sau nu mi-l publica Ţara liberă, ori un text umoristic pe care sigur mi-l publica Bibicul. Iar cartea stătea cuminte pe un raft dintr-o bibliotecă într-o cameră dintr-o editură.

În 1992, pe la sfîrşitul verii, Andrei Şerbănescu m-a sunat să mă întrebe dacă n-aş vrea să ţin un serial umoristic în revista Curbe, unde scria şi el. Nene, vroiam.

M-am strofocat şi, în câteva zile, m-am prezentat la Curbe (râdeţi cât vreţi, nu-i vina mea că pe vremea aia se puneau nume d-astea). Sediul era la etajul doi al unei clădiri de pe Brezoianu, în coasta parcului Cişmigiu. Am găsit acolo două camere: secretariatul şi redacţia. În prima stătea Gigi Amurăriţei, care pe vremea aia era blondă (nu vă miraţi, ce?, n-aţi auzit de George Sand?), secretara, în a doua i-am găsit pe Mircea Bedrosian, secretar general de redacţie, Iulian Mercea, redactor-şef adjunct, Cosmin Tecuceanu, şeful secţiei Cultură, şi, mai ales, pe Anamaria Bercea, şefa, o blondă răpitoare. Bafta mea a fost că Andrei a asistat la discuţie, că io eram fraier rău de tot. Când a venit vorba despre bani, m-am blocat total şi atunci a intervenit el, că-s scriitor, că trebuie să fiu plătit ca atare, că de-astea. Mercea a oftat: "Eu pot să avansez o sumă, dar mi-e frică să nu păţesc cum am păţit cu Mircea Diaconu: am spus cât, iar el s-a scărpinat în vârful capului, s-a strîmbat şi a zis: «Nu-i prea mult!?»". Totuşi, cu aprobarea din priviri a Anamariei, a propus 1.500 de lei pe episod (o pagină şi jumătate de text), în vreme ce eu încasasem cel mai mult 400 de lei pentru un editorial în Ţara liberă. Atunci l-am auzit pe Andrei exclamând vesel: "Ia te uită! A roşit!! E atât de rar să vezi un tânăr roşind!" Când am plecat de acolo aproape m-a podidit plânsul de emoţie: pentru prima dată în viaţa mea aveam sentimentul că sunt plătit la cât merit.

Staţi liniştiţi, nu s-a repetat decât o dată.

Când? - veţi afla după ce reuşesc să public cartea.