Scene extraordinare din Bucureştiul european/ de Ziarul de Duminică

Pe 8 februarie, Curtea Veche Publishing şi Muzeul Municipiului Bucureşti au lansat volumul "Bucureştiul european" de Bogdan Andrei Fezi, care readuce în discuţie istoria arhitecturală a "Micului Paris".

În perioada interbelică, acesta devansează o bună parte dintre metropolele lumii în ceea ce priveşte operaţiunile urbane şi este recunoscut pe plan internaţional ca având unele dintre cele mai importante realizări şi "ştiinţe comunale" din lume.

Perioada comunistă reprezintă o ruptură cu Occidentul, însă după 1990 începe un lent proces de recuperare a decalajului creat. Prezentarea istorică a oraşului în context european trasează direcţiile viitoare de dezvoltare a acestuia: punerea în aplicare a obligaţiilor europene şi revenirea la propriile tradiţii cristalizate sub influenţă occidentală.

Bogdan Andrei Fezi este arhitect, doctor în arhitectură şi urbanism al Universităţii Paris VIII, şef de lucrări la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu" din Bucureşti şi director de proiect la Centrul de Cercetare, Proiectare, Expertiză şi Consulting al Universităţii. Autorul are în portofoliu nu doar numeroase proiecte publicate şi premiate internaţional, ci şi apariţii în reviste de specialitate, multe dintre acestea analizând arhitectura şi urbanismul Bucureştiului.

Volumul publicat la Editura Curtea Veche, reprezintă rezultatul proiectului de cercetare intitulat Bucureşti, "Micul Paris". Modelul francez şi european. Trecut şi perspective în arhitectură şi urbanism, derulat în cadrul Centrului de Cercetare, Proiectare, Expertiză şi Consulting al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu", Bucureşti.

În prefata volumului autorul publică un intreviu cu istoricul Neagu Djuvara. "Am să vă spun o mică anecdotă, adică o trăire a mea - raspunde acesta unei întrebări. În primii ani ai întoarcerii mele în România, ar putea să fie în 92-93, cunoscusem un diplomat britanic care, după doi-trei ani de serviciu la Bucureşti, pleca. A dat o recepţie într-un restaurant care pentru ziua aceea s-a golit, dar rămăseseră pe pereţi toate fotografiile şi tablourile pe care le avea. Lumea mergea dintr-un salon într-altul. Pe pereţi erau o seamă de fotografii interbelice. Unele au devenit chiar celebre: Calea Victoriei văzută într-o zi, probabil o zi festivă, duminică, unde vezi sute de maşini şi mii de oameni, toţi bine îmbrăcaţi, cu pălărie, cu cravată, cu baston, care umpleau străzile. Dau un efect - cum să spun - de bogăţie burgheză extraordinară. Într-o sală, alături de locul unde lumea stătea lângă bufet, văd pe cineva. Nu puteam să îmi dau seama dacă e chinez sau coreean, mă apropii de el şi îi vorbesc pe englezeşte. Îmi răspunde pe româneşte. Era consilierul Ambasadei Chinei, care învăţase limba română. Zice: <<Asta ce este?>> Pesemne că acolo, în ţara sa, aflase că, înainte de comunism, în Bucureşti era toată lumea cu picioarele goale. Şi zic: <<Păi, asta este o vedere din Bucureşti în anii 1930>>. A rămas cu gura căscată. Nu-i venea să creadă că exista la noi o asemenea civilizaţie.

Şi pe urmă n-am să uit de un ataşat militar francez, colonelul Arbitre. Îl cunosc în 1939-40. Începuse războiul în Occident şi el era ataşat militar la Bucureşti, deci foarte interesant pentru francezi. Şi venea de la Varşovia, care totuşi era un oraş mult mai vechi, mult mai mare. Şi eu îl întreb: <<Trebuie să găsiţi Bucureştiul nostru niţel cam provincial faţă de Varşovia>>. El: <<Nu, nu. Détrompez-vous - cum a spus el pe franţuzeşte - să ştiţi că Bucureştiul îmi place mult mai mult decât Varşovia.>>

Şi de ce îi plăcea, pentru că eram amândoi pe Calea Victoriei. Fiindcă viaţa asta a centrului Bucureştilor, cu vitrine foarte bogate, lume elegantă, femei frumoase - asta era mult mai bună decât la Varşovia sau în multe oraşe mari din Răsăritul Europei. Adică exista - poate o să îmi spuneţi că este puţin superficial, dar este un fapt - eleganţa centrului Bucureştilor. Aceasta a fost de altfel renumită şi înainte vreme, pe când erau încă boierii cu caleaşcă. Îmi aduc aminte de nişte observaţii în acest sens ale unor franţuji, pe la 1812. Când veneai de la Constantinopol - care era de o tristeţe teribilă - ajungeai la Bucureşti şi vedeai dintr-o dată caleşti bogate, lume elegantă pe stradă, în ţărişoara aia nenorocită şi încă supusă turcilor, dar era lux. Românului îi place luxul. Îi place luxul şi frumuseţea. Asta e clar."