Dinu Flămând: „Cine se lasă de bunăvoie imbecilizat îşi merită soarta”/ de Ioan Es. Pop

Câştigător al Premiului Naţional "Mihai Eminescu", decernat pe 15 ianuarie 2011 la Botoşani, Dinu Flămând (n. 24 iunie1947, Susenii Bârgăului, judeţul Bistriţa-Năsăud) este poet, eseist, traducător din literaturile franceză, spaniolă, italiană şi portugheză, comentator politic al actualităţii în presa românească şi în cea internaţională. În anii 80 s-a stabilit în exil la Paris. Până de curând, când a revenit în România, a lucrat ca redactor la Radio France Internationale.

- Cât crezi că mai contează cultura în România de azi? Mai poate fi ţinut Eminescu sub eticheta de "poet naţional"?

- Să începem cu Eminescu. Multă vreme m-a deranjat şi pe mine sintagma "poet naţional", care sună a sărăcie. În fond, cu ce ar fi mai prejos Blaga sau Bacovia ca să ne reprezinte? Sau de ce francezii nu aleg un singur nume, între Ronsard, Rimbaud sau Baudelaire ca să-şi desemneze "poetul" naţiei? După care am devenit mai înţelegător. Acest tip de supralicitare exprimă şi admiraţie colectivă, dar şi reflex identitar, identificarea cu un scriitor care a reuşit, primul, să proiecteze în universalitate limba literară a poporului din care provine. Identificare şi cu un moment istoric în care poetul naţional a deţinut un rol important. Portughezii, ucrainenii, până la un punct chiar şi italienii sau alţii recurg la aceeaşi sintagmă emotivă - şi au tot dreptul să o facă. Bunăoară, cu o sumă de câteva sonete, marinarul Camoes proiecta limba portugheză la nivelul celor mai rafinate performanţe existente deja la Dante sau la Petrarca. Eminescu a atins singur şi aproape inexplicabil culmea perfecţiunii, ca viziune şi expresie, în momentul în care limba română literară încă mai bâjbâia printre forme rudimentare. Partea proastă este că, atunci când auzim versuri ce ne par atât de cunoscute: "Ţi-atârnă sufletul de ochii/ Cei plini de patimi şi noroc", nu mai realizăm cât de uriaş a fost efortul, cât de plenară este fineţea expresiei, nu ne mai dăm seama că poetul a dus limba română în limba univeresală a emoţiei. Sufletul care "atârnă" de privire, sau chiar de ochi, acest fel de a spune că frumuseţea avansează cu interiorul ei la vedere şi comunică deja prin uimirea pe care o provoacă, este o performanţă a sensibilităţii. Miraculos e să vedem cât de bine duce limba română această complexitate de suflet, o duce în patrimoniul universal al uimirii noastre de a trăi. Iar dacă asemenea lucruri nu mai contează pentru o generaţie sau alta, nu poezia lui Eminescu, ci ele rămân estropiate. Iar pe mine nu mă afectează absolut deloc dacă în România actuală cultura "contează" sau nu (şi mai degrabă nu). Cine se lasă de bunăvoie imbecilizat îşi merită soarta.

- Pentru un scriitor care a trăit multă vreme la Paris şi a fost timp de peste două decenii jurnalist la Radio France Internationale, ce înseamnă, financiar vorbind, cei 2.500 de euro pe care ţi i-a adus câştigarea Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu?

- Venind din partea unei publicaţii cu profil financiar, înţeleg oarecum întrebarea. Pricep însă mai puţin pedanteria ridicolă a depeşelor şi titlurilor de presă care precizau insistent suma. Probabil că erau influenţate de eternul subiect mediocru care se numeşte transferul fotbaliştilor. Suma este atâta câtă este, mai degrabă simbolică dacă ne gândim că premiul naţional al Portugaliei se ridică la 100.000 de euro, într-o ţară mult mai mică decât a noastră, dar unde acelaşi poet Camoes fixează cu data morţii sale (căci data naşterii nu i se cunoaşte) şi ziua naţională pentru toată suflarea portugheză. Sunt de lăudat însă eforturile autorităţilor din Botoşani care au reuşit, iată, să menţină de două decenii şi premiul, şi festivităţile pentru cinstirea poetului nostru. Iar de astă dată a existat şi o excursie la Cernăuţi, unde am văzut casa şi ulicioara pe care stătuse Eminescu în gazdă la Aron Pumnul, moment extrem de emoţionant. Şi dacă pe atunci căminarul Eminovici făcea drum lung, cu căruţa, să-şi ducă băieţii la şcoală atras de prestigiul de centru pedagogic al oraşului, de neiertat ar fi astăzi orice părinte care şi-ar lăsa odraslele în indiferenţa inculturii.

- Vreau să aflu ce înseamnă să devii cetăţean de onoare al unui oraş, în cazul tău Botoşaniul?

Este o... onoare. Cum sunt deja onorat în acelaşi fel la mine în sat şi în oraşul Bistriţa, aştept să se face pe acolo metrou şi să mi se dea câte un abonament gratuit. S-ar părea că pot să pretind şi câte un loc de veci, dar încă am dileme cu veşnicia.

- S-a aflat media la înălţimea evenimentului din acest an, care a fost unul special nu numai pentru că a ajuns la a douăzecea ediţie, ci şi fiindcă, pentru prima oară, peste ziua de naştere a lui Mihai Eminescu s-a suprapus Ziua Naţională a Culturii Române?

- Nu ştiu, nu-mi dau seama. Eu m-am trezit înghesuit între două uşi de o echipă TV care voia de la mine fraze memorabile debitate în cinci secunde, în vreme ce toate lumea se fâţâia pe acolo. Iar apoi un ziarist de radio îmi întindea telefonul său portabil, mobil cum se spune pe aici, ca să fiu înregistrat pentru jurnalul de seară de pe antena naţională. Aş fi vrut să am timp să mă explic, aşa cum am făcut-o apoi în sala teatrului, unde am rostit o pledoarie pentru reabilitatea emoţiei. Ce să-i faci, asta este, cunosc din interior superficialitatea actualităţii mediatizate. Cât despre instituirea unei zile a culturii naţionale, să o acceptăm cu bune speranţe. E bine că ea există, mult mai bine va fi atunci când întreaga suflare va elogia cultura devenind parte activă a ei.

- Există vreun model extern de promovare a adevăratei culturi care ar putea fi implementat la noi?

- Eu am văzut în ultimele decenii cum diverse iniţiative culturale pornite din Franţa sau din alte ţări occidentale prind treptat şi în România. De pildă "Zilele Patrimoniului" sau "Sărbătoarea Muzicii". De câţiva ani se simte şi la noi, în martie, prezenţa acelor serii de întâlniri cu poeţii numite "Le Primtemps de Poétes", iniţiativă deja cu dimensiune internaţională pe care o dirijează prietenul meu Jean Pièrre Simeon, poet distins anul trecut la Cluj cu Premiul Lucian Blaga. Cred că soluţia este să intrăm cât mai mult în ciclul manifestărilor culturale europene cu tradiţie şi să le atragem, de asemenea, la noi. Dar va trebui să fie înfiinţate şi alte instituţii naţionale de cultură sau să fie încurajate asociaţii specifice, care să promoveze sistematic cultura, la modul profesionist. La un moment dat, improvizaţia şi amatorismul dăunează culturii. Iar dacă iniţiativele sunt manipulate politic sau în scop electoral, cum România a cunoscut timp de câteva decenii, inclusiv pe vremea lui Carol al II-lea, cu ţărani aduşi pentru a fi expuşi la Muzeul Satului ca nişte pigmei, totul va suna fals, prea "naţional", prea oficial. Promovarea inteligentă a culturii este o prioritate absolută pentru orice guvern român actual. Numai prin aşa ceva am avea şansa să ne definim identitatea, în context european şi mondial, făsă să ne mai expunem atât de uşor la nefericitele contexte ale actualităţii care deseori stârnesc ironii la adresa noastră.