Critica sprinţară/ de Antonio Patraş

Cartea este, bineînţeles, o "uvertură", una executată însă cu o virtuozitate în care se simte deja gheara leului. Textele, grupate în patru secţiuni, schiţează imaginea coerentă a criticii şi eseisticii literare din ultimul timp, cu toate inevitabilele omisiuni, menţionate prompt de autor: "Regret evident că nu am mai avut timpul sau dispoziţia necesară de a scrie despre volume de prim-plan din ultima vreme semnate de Eugen Negrici, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Anghelescu, Daniel Cristea-Enache, Al. Cistelecan, Sanda Cordoş sau de alţi debutanţi în afara celor patru asupra cărora am avut posibilitatea să mă opresc".

Mizând pe spontaneitate şi pe virtuţile autenticităţii, Bogdan Creţu atrage apoi atenţia asupra compoziţiei propriului tom foiletonistic, care ar cuprinde o selecţie din cronicile publicate în ultimii ani, ceea ce explică şi unele repetiţii ori ticuri stilistice necorectate din teama de a nu falsifica în vreun fel textele şi de a cosmetiza a posteriori portretul preocupărilor sale de lectură. Şi are dreptate autorul să nu-şi "pieptene" cronicile, pentru că repetiţiile nu sunt deloc supărătoare, cel puţin nu pentru lectorul care nu vrea neapărat să vadă musca de pe gulerul sau de pe căciula criticului.

Cărţile care au stârnit interesul foiletonistului aparţin, în genere, personalităţilor de prim-plan (Alexandru Paleologu, Nicolae Manolescu, Elvira Sorohan, Dan C. Mihăilescu, Florin Faifer, Alex. Ştefănescu, Basarab Nicolescu, George Gană, Adrian Marino, Ion Simuţ, Sergiu Pavel Dan, Marin Mincu, Mircea Cărtărescu), dar şi câtorva debutanţi remarcabili (Dragoş Cojocaru, Leonte Ivanov, Dragoş Varga-Santai ş.a.), fapt ce dezvăluie deja criteriul axiologic care a stat la baza selecţiei.

Bogdan Creţu înţelege să nu-şi irosească timpul şi energia în sterile polemici, preferând în schimb să practice o critică de susţinere, fapt care nu îl împiedică să fie exigent şi să sancţioneze eroarea, chiar dacă în discuţie intră nume de rezonanţă ca Marin Mincu, Mircea Cărtărescu, Cristian Bădiliţă sau, de ce nu?, Monica Lovinescu.

Discursul critic zvâcneşte mereu, jactant şi imprevizibil, intenţia ludică vădindu-se în (nota bene!) "siajul" săltăreţ al frazei, în mecanicele şi ireverenţioasele-i cadenţe. Admiraţia autorului se şi îndreaptă, de aceea, către un Florin Faifer sau un Dan C. Mihăilescu, de la care se revendică stilistic şi pe care îi citează cu preţuire la tot pasul, fără a rămâne totuşi cu gura căscată. Ca atare, lui Dan C. Mihăilescu îi atrage atenţia asupra unei cărţi folositoare, iar lui Florin Faifer îi face doar unele sugestii, fără a-şi permite să dea sfaturi "unui critic experimentat şi cu posibilităţi atât de rafinate". Familiaritatea aceasta nu e, cum ar putea părea unora, mai scrobiţi, deloc antipatică, pentru că vine dintr-o înclinaţie irepresibilă către joc, care-l determină pe neastâmpăratul foiletonist să se ia mai întâi pe sine peste picior, şi abia apoi să privească spre ceilalţi, amuzat nevoie mare de propriile-i năzbâtii. Supărăcioşii n-au decât să se încrunte. Nu cu ei vrea Bogdan Creţu să stea de vorbă, şi bine face! El a învăţat de la Alexandru Paleologu, căruia îi dedică pagini emoţionante, lecţia autoironiei şi a râsului eliberator, şi ştie că numai cine râde poate înţelege ceea ce e profund şi că gravitatea e scutul proştilor. Aici, în textele acestea, criticul încetează parcă pentru o clipă să ne mai facă din ochi, copleşit de personalitatea fascinantă a marelui cărturar.

Cum nu poate suporta prea mult timp starea de prostraţie şi nici agheasma, fie aceasta de cea mai bună calitate, pe Alex. Ştefănescu nu-l mai abordează cu încremenită admiraţie, arătându-i în schimb o vie simpatie: nu degeaba îi compară înduioşarea cu cea a tăuraşului Ferdinand, binecunoscutul personaj de desen animat; dar asta nu-i diminuează câtuşi de puţin respectul faţă de autorul a câţiva metri cubi de texte risipite prin diverse gazete şi al unei gigantice - în intenţie chiar "monumentale" - Istorii a literaturii române. În consecinţă, nici soarta istoriei literare ca disciplină nu i se mai pare atât de sumbră, suficiente motive de optimism găsind şi în mulţimea de netrecut cu vederea a volumelor scoase într-un ritm alert de ani buni de Mircea A. Diaconu, exeget cu vaste posibilităţi aflat abia la mijlocul carierei.

Dar Cărtărescu nu-i inspiră, pe bună dreptate, prea multă încredere în calitate de critic, teza de doctorat a liderului optzecist determinându-l să avanseze ipoteza că postmodernismul românesc este "cel mai extins manifest literar cunoscut". Obsesia teoretizantă a lui Marin Mincu nu mai are nici o trecere în ochii universitarului ieşean, care taxează foarte plastic mania aceasta absurdă a textului de a-şi ridica "uneori şi când nu e cazul, poalele în cap", dar apreciază, obiectiv, anvergura unui intelectual bântuit de nu puţine idiosincrazii, ca Adrian Marino.

Ştiind foarte bine ce-i place şi ce nu, autorul Arpegiilor... crede cu tărie în utilitatea menirii sale, îşi reprimă atent umorile din teama de a nu încălca, vorba sa, deontologia profesiei. Nu sacrifică nicicum adevărul doar de dragul unor cuvinte frumoase, însă atenţia deloc parcimonioasă cu care e lucrat filigranul textului indică o binevenită tendinţă estetizantă, nu însă una de tip livresc manierist. Expresivitatea discursului critic mizează pe impresia unei spontaneităţi căutate, cu efecte bine calculate, fără ambiguităţi şi fără preţiozităţi inutile. Calitatea esenţială a stilului, pigmentat ironic şi cu o plăcută tentă colocvială, rămâne claritatea, pentru că interesul major al cronicarului este să se facă bine înţeles. De aceea îşi şi construieşte fiecare text cu vădită migală, nu intră niciodată direct în subiect, pregăteşte totdeauna terenul, pentru a lua mai apoi în discuţie tot soiul de probleme, de o actualitate mai mult sau mai puţin strictă, care au rolul de a asigura fundalul necesar explicării unor fenomene imposibil de înţeles doar din perspectivă estetică, deşi se pronunţă cu diferite prilejuri în favoarea autonomiei esteticului şi a depolitizării literaturii.

Pe lângă Arpegii critice. Explorări în critica şi eseistica actuale, volum premiat de Uniunea Scriitorilor, Bogdan Creţu a publicat şi monografia Matei Vişniec, un optzecist atipic, dovedindu-se încă de la debut un critic pe deplin format, cu personalitate şi cu un condei ager şi sigur pe sine, capabil să surprindă nuanţe dintre cele mai variate, în forme surprinzătoare, vii, de o expresivitate fără fasoane, eliberată de prejudecata stilului aulic şi de poncifele aşa-zis "ştiinţifice". Aceste deloc - dacă-mi este permis să folosesc un termen drag autorului - "firoscoase" opuri (sau, mai bine, "pietre", "cărămizi" de la temelia unei opere ce se anunţă impunătoare) frapează prin fericita împerechere, fără nimic din timiditatea şi stângăciile inerente oricărui debut, între rigoarea construcţiei ideatice, limpezimea eşafodajului teoretic şi subtilitatea expresiei îndelung exersată în paginile numeroaselor reviste la care universitarul ieşean publică de ani buni cu o consecvenţă de invidiat, având în vedere obositoarele, lipsitele de satisfacţii activităţi didactice, ca şi epuizanta muncă de cercetare.

S-o spunem direct, fără atâtea vorbe: Bogdan Creţu este unul dintre cei mai veritabili critici şi eseişti ai generaţiei sale al cărui cuvânt, şi asta mi se pare cu adevărat demn de reţinut, a început să capete greutate în lumea scriitorilor şi să fie luat în seamă până şi de cei mai exigenţi intelectuali. Respectul deja câştigat se datorează, dincolo de talentul indiscutabil, atitudinii nepărtinitoare faţă de operele literare, faţă de oameni şi cărţi, independenţei sale de spirit şi ororii faţă de compromisuri, care-l vor fi făcut să rămână liber, străin de interesele de grup, neangajat, afirmându-şi cinstit şi franc opţiunile, conştient, ca orice om inteligent, de failibilitatea propriilor reflecţii, de unde şi o anumită relativizare, o binevenită rezervă în formularea judecăţilor de valoare, în linia bunului-simţ şi a moderaţiei, singurele în măsură să convingă. De aceea, e foarte greu să nu fii de acord cu Bogdan Creţu, mai ales că opiniile sale, echilibrate, sunt vehiculate şarmant într-un discurs zglobiu, narcisist cu măsură, pe cât de autoironic pe atât de seducător, discurs care, chiar dacă nu penetrează în conştiinţa "moale ca o trahana" a anumitor cititori, e în măsură să procure altora, mai tari de înger, subtile satisfacţii.

Am ajuns, totuşi, cam prea repede în miezul problemei. Fie-ne iertate aceste, ca să folosim o expresie voit pleonastică, arpegii introductive, care ar fi putut ţine de fapt loc de concluzii, pentru că, nu-i aşa?, într-o cronică lucrul cel mai greu nu e să formulezi un verdict, cât să scoţi la iveală (să inventezi, ar fi spus cineva) elementele care să articuleze convingător discursul. Difficiles nugae, nu? Dar cronica literară are şi ea rigorile ei, deloc de dispreţuit. Aşadar, să trecem la subiect.

Volumul Matei Vişniec, un optzecist atipic justifică pe deplin credinţa afirmată în paginile foiletoanelor: "Dintre genurile criticii, cronica literară mi se pare la fel de pretenţioasă şi de solicitantă precum studiul academic, căci publicistica nu exclude, ba chiar încurajează sinteza academică, solidă, riguroasă, constituind un tonic antrenament". Acest op nu e însă doar o "tentativă" (cum zice, cu prea mare modestie, autorul însuşi), ci o monografie în toată puterea cuvântului care probează disponibilitatea cronicarului de a îmbrăca, iată, veşminte mult mai pretenţioase, chiar dacă fără apret academic.

Studiul, de o fermecătoare ţinută eseistică, e structurat în patru capitole: după un scurt portret al generaţiei optzeci, autorul analizează acribios şi sagace toate compartimentele creaţiei lui Matei Vişniec - poezia, dramaturgia şi, în fine, proza, aceasta mai mult un fel de violon d'Ingres, pentru că nu aduce nimic nou faţă de liniile generale ale scrierilor anterioare. Trebuie spus din capul locului că greutatea studiului e dată de consistenţa interpretărilor, subtile şi nuanţate, şi nu de "teza" potrivit căreia Matei Vişniec ar fi, dragă Doamne, un optzecist cum n-a mai fost altul. Altminteri, cum o fi arătând un optzecist tipic, care e portretul robot al unui astfel de scriitor?

Bogdan Creţu preîntâmpină dintru început aceste obiecţii şi face distincţiile necesare lămuririi propriului demers. Astfel, deşi punctează divergenţele din chiar sânul grupării (unii reprezentanţi de marcă, precum Marta Petreu, nici nu consideră optzecismul o generaţie de creaţie, ci doar una "biologică"), criticul accentuează diferenţele care au determinat o evidentă schimbare de paradigmă faţă de modernism. Şi, în pofida a ceea ce susţin reprezentanţii ei cei mai belicoşi, se evidenţiază importanţa lui Nichita Stănescu în configurarea poeticii optzeciştilor, arătându-se cât de vie era această influenţă în textele tinerilor scriitori. Chiar Matei Vişniec spunea, de altfel, că "poezia anilor optzeci este o reacţie de bună calitate la poezia lui Nichita, cea mai interesantă formă de gândire poetică la care a ajuns spiritul românesc de după Eminescu. Nichita este însă un model numai în măsura în care obligă la altceva".

Dacă principalele trăsături ale literaturii optzeciste ar fi apetenţa pentru real şi textualismul şi dacă cei mai mulţi dintre scriitorii generaţiei au optat pentru poezie şi pentru proza scurtă, Matei Vişniec, deşi debutează ca poet, devine ulterior celebru prin dramaturgia sa, evitând cu eleganţă atât excesul textualizant, cât şi fotografierea prozaică a realului. În viziunea lui Bogdan Creţu, dramaturgul Vişniec e la fel de valoros ca poet. Mai mult, poezia sa înregistrează mai puţine eşecuri, şi asta deoarece, după descoperirea succesului ca dramaturg, scriitorul a perseverat poate prea mult pe direcţia care l-a consacrat şi i-a adus notorietatea internaţională.

Departe de a pune vreun preţ pe scandal şi fără să se delimiteze zgomotos de scriitorii generaţiilor anterioare, Vişniec a părut încă de la primul volum un poet "al nevrozei", "dominat de inteligenţă", fapt vizibil în coerenţa scenariilor parabolice, multe dintre ele cu substrat subversiv. Imaginarul poetic, de factură teatrală, în linia literaturii absurdului, e marcat de accente coşmareşti, grave, în ciuda veşmintelor prozodice mizând pe efecte ludice. Ca şi Nichita Stănescu, poetul bucovinean excelează, cum just observă autorul prezentului studiu, în "manipularea noţiunilor abstracte", în unele poeme cultivând un soi de umor negru cu totul aparte, în vreme ce în altele reuşeşte rara performanţă "să deconstruiască subtil textualismul apelând chiar la mijloacele lui".

Capitolul cel mai extins şi dens e consacrat, în mod firesc, dramaturgiei. Exegetul pune la bătaie cunoştinţe solide pentru a explica raporturile dintre teatrul lui Vişniec, filosofia absurdului şi literatura condiţiei umane. Modelat în manieră alegorică, personajul este plasat de regulă într-o situaţie-limită şi străbate invariabil acelaşi traseu, de la aşteptare la angoasa şi alienarea generată de eşecul comunicării. Modalităţile de construcţie a intrigii şi a personajelor sunt foarte bine şi precis delimitate, interpretul subliniind totodată "mixtiunea" grotescului, oniricului, comicului şi tragicului ca marcă specifică a pieselor atipicului optzecist.

Pornind de la ideea, amplu argumentată, că "teatrul absurd e o formă de protest, de revoltă", în care "drama necomunicării, a neputinţei de a mărturisi despre propriile trăiri şi convingeri, are cauze ce nu pot fi demolate", Bogdan Creţu sugerează o posibilă apropiere de lirica lui Bacovia sau de teatrul lui Sorescu, al lui Ionesco, Beckett, Dürrenmatt sau Mrozek, subliniind echilibrat "statutul fiinţei umane, preocupare de prim rang în literatura absurdului": "Mai întâi, faptul că motivul experienţei-limită nu numai că este demitizat, dar devine demn de tot dispreţul, merită orice batjocură trimite la ideea văduvirii omului de şansa oricărei reconvertiri la verticalitate. Individului îi este din nou refuzată solemnitatea morţii. Aceasta pur şi simplu nu-i aparţine (sic!)".

Exegetul observă, de asemenea, că poetica absurdului nu epuizează complexitatea dramaturgiei lui Matei Vişniec, ultimele sale piese inaugurând o nouă etapă, prin recuperarea şi resemantizarea melodramei, teatrului experimental, poetic-metaforic, parabolei, vodevilului etc. Fie în poezie, fie în dramaturgie, marele talent al lui Matei Vişniec - susţine, cu dreptate, Bogdan Creţu - "stă tocmai în implicaţiile de ordin existenţial, în naturaleţea zămislirii unei atmosfere complexe, situate la graniţa dintre burlesc, comic, grotesc, ridicol, pe de o parte şi tragic, grav, diafan, pe de altă parte". În plus, ca prozator, scriitorul "îşi consolidează un univers ficţional specific, continuând arpegiile pe tema absurdului conceput ca o altă faţă a realităţii, demonstrându-şi, încă o dată, vocaţia sa de procuror al realităţii aberante".

În concluzie, Matei Vişniec, un optzecist atipic e cel mai important studiu critic de care a beneficiat până acum opera scriitorului de renume european. Alături de sprintenele Arpegii..., această solidă monografie marchează debutul unuia dintre cei mai talentaţi critici ai momentului. Sperăm să nu-i fie vremurile potrivnice şi s-o ţină tot aşa, cu vânt din pupa, până la ţărmul la care o fi voind să ajungă.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat în filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu - de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.