Cairo, prin ochii unui turist: oraşul haotic unde singura regulă este că nu există nicio regulă

Ceea ce se întâmplă acum pe străzile din Cairo pare aproape ireal, cel puţin în comparaţie cu experienţa pe care am trăit-o din postura de simplu turist în acest oraş. Nimic din ce am văzut atunci nu părea să anunţe faptul că acum sunt peste 100 de morţi şi 2.000 de răniţi pe fondul violenţelor din ultimele zile care au zguduit Egiptul şi poziţia preşedintelui Hosni Mubarak.

Am avut ocazia de a vizita Cairo la începutul anului 2006. Până în acel moment nu părăsisem spaţiul european în niciuna dintre călătoriile mele, motiv pentru care experienţa din Cairo a fost una cât se poate de surprinzătoare. Venind din spaţii bine organizate, nu mă refer aici la România, unde lucrurile dau acel sentiment de pus la punct, Cairo este izbitor din primul moment.

Numai faptul că într-un oraş locuiesc peste 16 milioane de suflete este în sine un prim indiciu. Ţin minte că primul lucru care m-a intrigat încă din momentul părăsirii aeroportului a fost faptul că mai toate maşinile erau lovite. Când şoferul care ne aştepta, Izmail, a dat drumul la motor, mi-am dat sema şi de ce. Semafoarele, benzile delimitate cu alb sunt pur decorative, mersul cu maşina prin Cairo având o singură regulă: nu există nicio regulă. Cine intră primul, acela trece. Priorităţile nu există. Semnalizarea este un lucru inutil, acest procedeu realizându-se manual. Adică scoţi mâna pe fereastra maşinii şi arăţi încotro vrei să mergi. Nici viaţa de pieton nu este mai bună. Ţin minte că pentru a ne face curaj să traversăm o stradă am cerut ajutorul unui poliţist. Numai aşa, şuvoiul de maşini s-a oprit pentru câteva secunde.

Primul cuvânt pe care l-am învăţat în Cairo a fost "zahma", adică aglomeraţie, după cum ne-a explicat Izmail prin semne. Un alt lucru pe care l-am observat până la hotel a fost infrastructura impecabilă. Practic, mergi numai pe poduri. Clădire lângă clădire, sute de rufe puse la uscat şi antene parabolice într-un haos în care cu siguranţă exista un sistem. Din ce mai ţin minte, la momentul respectiv cineva ne-a explicat că unele clădiri sunt neterminate pentru că astfel locuitorii sunt scutiţi de nişte impozite. La fel, din amintirile de atunci, Cairo era un oraş în care sărăcia era subvenţionată în funcţie de patru culori pe care le primeau locuitorii când îşi declarau veniturile. În Cairo, peste două milioane de locuitori trăiau în cimitire, în cavouri. Am văzut rufe atârnând de statui mortuare şi copii jucându-se printre ele.

În ciuda acestor lucruri, Cairo nu a fost o experienţă care să mă deprime sau care să mă facă să mă simt mai bine că vin din România. Ţin minte că văzând clar că suntem turişti, oamenii erau foarte primitori, ştiau care este capitala României, îţi spuneau bine ai venit, fără a-ţi cere bani în schimb.

În ziua în care am fost în bazar, care este uluitor şi unde găseşti strada narghilelelor, locuri unde se vând doar pietre preţioase sau lucruri făcute de artizanii locali, ne-am aşezat să mâncăm ceva. Să spunem că nu a fost un loc de cinci stele, dar mâncarea a fost bună şi, în plus, ca turist nu simţi niciodată savoarea locală dacă mănânci numai micul dejun de la hotel şi un hamburger la McDonald's. Ceea ce a făcut experienţa mâncatului memorabilă a fost următorul lucru. În Cairo sunt zeci de mii de pisici. Cam cum sunt câini în Bucureşti, aşa sunt acolo pisicile. Când ne-am aşezat să mâncăm, au venit deodată la noi şi au începus să se bată între ele. Văzându-ne puţin speriaţi, a venit stăpânul restaurantului cu un băţ. Cât timp am mâncat, a stat lângă noi şi a lovit cu băţul în ciment, protejându-ne. A fost încă un lucru mic care mi-a lăsat o impresie bună.

După ce am văzut Cairo, am mai fost în alte locuri care nu aveau nimic de a face cu organizarea europeană. Mereu aş alege să merg într-un astfel de loc în detrimentul unui oraş cum este Viena, dar în vremuri mai liniştite.