Opinie Lucian Isar: Statul trebuie să participe la relansare prin organizarea de poli de creştere

Puţină lume a fost surprinsă de lipsa creşterii economice în ultimii doi ani şi de dezamăgirea oficialilor FMI. Mai surprinsă a fost lumea să afle că anumite entităţi ale statului nu au susţinut creşterea economică.

Menirea politicilor economice naţionale este, în principiu, să crească bunăstarea economică prin sporirea prosperităţii cetăţenilor şi asigurarea vitalităţii instituţiilor. Şi, prin urmare, este în interesul tuturor să participăm la dezbaterea privind îmbogăţirea viziunii curente care să permită creşterea economică într-o manieră sustenabilă.

Politica actuală presupune că, în condiţii de liberalizare a pieţelor, este necesar şi suficient ca doi piloni să fie asiguraţi pentru ca economia să se ajusteze în mod automat. Cei doi piloni sunt o inflaţie scăzută, în jur de 2%, şi deficite menţinute sub 3%.

În ceea ce priveşte creşterea economică, dacă este, este, dacă nu este, nu este. Poate va veni la anul şi doar dacă influenţele externe sunt favorabile: un demers pasiv şi uşor contraproductiv. Speranţa este că restul elementelor se vor alinia de la sine prin acţiunea forţelor ce operează în cadrul unui spaţiu liber.

Rezultatul obţinut în mod repetat în toate ţările emergente, în care a fost folosită această abordare "financiaristică", a fost o creştere economică sub-optimă pentru perioade extinse de timp, fenomen care a amplificat inechitatea socială. În cazul României, dezideratul nu este o creştere economică egală cu zero pentru că ar reprezenta, din perspectiva convergenţei reale cu "zona euro", o divergenţă.

Aşadar, soluţia sugerată, de o serie din ce în ce mai mare de economişti, nu este o abordare pasivă, ci implicarea în realizarea unui pilon suplimentar care se referă la macroeconomia reală şi nu doar la cea financiară. Creşterea economică este o condiţie necesară pentru realizarea unei game largi de obiective vitale atât pentru oameni, cât şi pentru societăţi.

În acest nou cadru, cei doi piloni financiari ar trebui să respecte regula lui "44" până în 2015. Deficitele ar trebui menţinute sub 4%, nu sub 3%, mai ales în cazul unei ţări care are mult de recuperat economic şi are nevoie de spaţiu investiţional. Inflaţia ar trebui să ţintească o bandă în jurul a 4% şi nu 2%, mai ales în condiţiile în care aderarea la zona euro va fi amânată, iar inflaţia structurală oricum ar necesita deflaţie în preţurile aflate sub influenţa autorităţii monetare pentru a atinge o ţintă aşa ambiţioasă. O creştere a ţintei permite conform modelului o scădere a dobânzii de intervenţie.

O mulţime de economişti incluzându-l pe economistul-şef al FMI, O. Blanchard, nu ar considera o creştere economică cu o inflaţie ţintită în jurul lui 4% drept inflaţionistă.

Pentru al treilea pilon referitor la economia reală, folosind un oximoron, avem nevoie de un paternalism libertarian: adică o arhitectură pragmatică de măsuri macro şi mezo-economice care să permită un proces de dezvoltare endogenă a economiei.

Reformele şi politicile trebuie croite pe măsură pentru a asigura o competitivitate relativă a economiei naţionale şi pentru a acomoda nevoile şi obiectivele pieţelor libere. Politicile trebuie direcţionate către partea productivă a economiei şi spre creşterea PIB-ului potenţial, precum şi către menţinerea economiei în jurul acestei valori.

Polii de creştere pot constitui un bun prim exemplu de mezo arhitectură care să favorizeze creşterea fără a interfera cu planurile mai ample ale autorităţilor. În general, un pol de creştere este o aglomerare economică concentrată din punct de vedere geografic care reuşeşte să genereze creştere economică. Economistul F. Perroux este creditat cu formalizarea conceptului prin anii '50, inspirat fiind, probabil, de lucrările mai vechi cu 300 ani ale lui W. Petty. Numeroase exemple de success se pot regăsi în India, Singapore, Israel, SUA.

Auto-organizarea poate să genereze în mod natural astfel de poli, dar durează foarte mult şi se poate întâmpla ca nivelul de echilibru obţinut să fie modest. O astfel de structură are un efect de multiplicare semnificativ mai mare şi multiple avantaje faţă de o infrastructură simplă.

Pentru a evita probleme de coordonare, trebuie să intervină un terţ, care este, de cele mai multe ori, statul.

Aceşti poli de creştere sunt o aglomerare de industrii conexe şi alte entităţi importante pentru potenţarea competitivităţii.

Avantajele sunt multiple şi se referă la importul de tehnologie, la sporirea creativităţii şi inovaţiei, la economii de scală, la creşterea eficienţei, la beneficii manageriale şi la poziţionare prin alegere în grupe de produse cu valoare adăugată ridicată. Efectele de multiplicare sunt prezente în aval, în amonte şi lateral. Alte avantaje ţin de efectele pe care le au asupra învăţământului şi cercetării. Repercusiuni pozitive în societate se manifestă rapid la niveluri multiple.

Competiţia poate coexista cu cooperarea deoarece se realizează pe multiple axe.

Pe partea negativă, în cazul contracţiilor care afectează respectivele industrii, se manifestă prin şomaj concentrat, dar există posibilitatea de a creiona absorbanţi pentru şocuri.

Finanţarea devine mai uşor disponibilă deoarece potenţialul de creştere atrage doritori şi provine din mai mult surse, de la autorităţi pentru un nivel minim de infrastructură, de la investiţii străine directe, de la parteneriate public private (PPP), de la finanţări pe proiecte, finanţări bancare şi private.

Acesta este unul dintre modurile în care România poate să-şi crească o bază de campioni locali. În măsura în care ne dorim să avem un impact economic regional, o astfel de ambiţie trebuie încurajată cu arhitecturi care să permită un salt semnificativ şi nu doar dezvoltări incrementale.

O abordare constructivă trebuie să creeze bazele unei creşteri economice sustenabile, şi asta ar fi singura direcţie în care ar trebui canalizate energiile de reformare a economiei.

Dacă este, este. Dacă nu este, ar trebui construit.

Lucian Isar este analist economic, fost vicepreşedinte la Bancpost