Un ziarist. Privire din interior asupra presei (I)/ de Tudor Călin Zarojanu
Ziarul Financiar
20.01.2011
Cuvânt înainte
Paginile care urmează sunt transcrierea, colaţionarea şi, pe
alocuri, stilizarea celor 361 de mailuri pe care le-am primit,
între 16 mai 2007 şi 8 iunie 2010, de la o persoană necunoscută. Nu
vreau să-mi amintesc efortul de-a pune câteva mii de diacritice şi
de-a verifica aproape la fel de multe semne de punctuaţie.
De ce-am făcut-o? De ce am decis să încerc să public textul?
Dintr-un singur motiv: pentru că mi s-a părut interesant. Pentru că
spune poveşti şi prezintă personaje dintr-un domeniu aflat în
prim-planul atenţiei publice, cu care toată lumea interferează,
despre care toată lumea are păreri ferme, dar despre care prea
puţini ştiu cum funcţionează.
Am şi eu unele legături în zona presei, atât cât să pot afirma
că textul e cel puţin credibil. Fireşte, nu pot verifica detaliile,
motiv pentru care - în ciuda insistenţelor celui cu care am
corespondat vreme de trei ani -, am decis să înlocuiesc majoritatea
numelor. Sunt sigur că, astfel, nu se pierde nimic din substanţa
textului.
De altfel, Ştefan Barack nu pare să fie nici el numele real al
unei persoane - cel puţin nu una publică. Nu l-am găsit pe Google.
Nu l-am întâlnit niciodată pe Ştefan Barack, nu ştiu cum arată,
n-am vorbit la telefon.
Citiţi aceste mărturisiri şi veţi descoperi cum arată presa
văzută din interior. N-o să vă pară rău.
P.S. Titlurile capitolelor îmi aparţin. (TCZ)
Primul capitol: Chirvase, cel de altădată
• Ce nu ştiţi despre presa Epocii de Aur • Violul ca
strategie editorială • Securitatea în tipografie • Jos
Ionescu!
Bună. Numele meu e Ştefan Barack. Intenţionam să încep mai
modest această mărturisire, dar să vedeţi ce mi s-a-ntîmplat. Am
aflat că un cetăţean, ziarist şi el - v-am zis oare că sunt
ziarist? - a rătăcit o casetă cu înregistrarea unui interviu şi,
după ce-a căutat-o şi-n frigider, i-a spus cu năduf unui coleg de
redacţie: "În doisprezece ani de jurnalism nu mi s-a mai întâmplat
aşa ceva!" Tare, nu? Ah!, am uitat să precizez: tipul avea 27 de
ani.
Nene, atunci e cazul să-mi amintesc că la 18 ani am condus un
post de radio! Bine, mă rog, era al liceului, şi ce, asta nu se
pune? Păi, nu m-a oprit alaltăieri administratorul blocului să-mi
spună emoţionat că mă citeşte şi c-a fost şi el ziarist, a scris la
gazeta de perete a şcolii? Foarte mulţi ziarişti p-acilea, aţi
observat.
Deci. Într-a doişpea, împreună cu G.R.-ul - a nu se confunda
cu J.R.-ul -, am pus mâna pe postul de radio ("Atunci i-am spus
Generalului: Ocupaţi gările!!") şi ne-am pus pe făcut emisiuni
beton, cu versuri de Ana Blandiana şi balade Led Zeppelin. Hello!,
era Epoca de Aur, vă daţi seama că după 89 am cerut diplome de
disidenţi, da' cică tocmai se terminaseră.
La început transmiteam în recreaţii, evident că n-asculta nici
dracu' şi oricum nu s-ar fi auzit nimic, că-n pauze era HAOS. Aşa
că, enervându-ne, i-am dat drumul, o dată, la zece minute după
începutul orei! A fost demenţial. Profii - educaţi că tot ceea ce
ţine de propaganda audio-vizuală e sfânt - au tăcut brusc, în toate
clasele şi i-au lăsat să asculte pe colegii care se prăbuşiseră sub
bănci de râs. Pe tablă - integrale, desene cu refracţia luminii,
formula benzochinoaldehidei de sulfat de cupru - şi din difuzoare
se scurgea "Stairway To Heaven", peste care se auzea, şoptită, o
poezie de semantică dublu dubitativă.
Imediat, ne-a chemat Gică. Gică era Gheorghe Ionescu,
directorul adjunct, o figură de roman postmodern. Devenise legendar
graţie Anuarului liceului, o chestie care costa 25 de lei şi
de care n-avea nevoie nimeni, da' se trăgea în tiraje de masă. Când
era stocul prea mare ("Prin acumulări calitative, spre stocuri
supranormative!"), lua câteva sub braţ şi intra la WC. Nu să
citească, frate, ci să prindă elevi fumând. Erau acolo permanent.
Ori exmatricularea, ori cumpără de bunăvoie un Anuar. Temă
pentru acasă: ce credeţi că alegeau?
Altfel, un tip super. Ştia exact cât să-ntindă coarda şi
ne-nvăţase şi pe noi acelaşi lucru. De pildă. Ploua cu scutiri
false. La un moment dat i s-a pus pata şi a cerut să contrasemneze
el fiecare scutire, că dirigii erau mână-n mână cu noi, puteai să
le aduci adeverinţă c-ai născut sau ai făcut transplant de cap
(ceea ce, în unele cazuri, nici n-ar fi fost rău). Numai că un
handicapat care refolosise scutirea ştergând-o înainte cu pic nu se
gândise că un director, orişicât, foloseşte stiloul, nu pixul.
Drept care Gică a semnat şi a văzut că-i dispare semnătura în urma
peniţei. Din nefericire - altfel cazul s-ar fi soldat doar cu
vânzarea câtorva Anuare - s-a-ntâmplat să fie pe-acolo
directoarea plină, care, cum să spun eu mai delicat?, era o vacă
(uite c-am reuşit), drept care nici mai mult nici mai puţin a
chemat Procuratura. Fals în acte şi uz de fals, mă-nţelegi. Şi au
venit, neică, procurorii, District Attorney Office, State
Versus Pupils, şi ne-au strâns în sala de spectacole şi ne-au
anunţat că vor lua la verificat, din urmă, toate scutirile din anul
ăla, dar n-au apucat să termine ideea că noi ţâşniserăm deja din
sală, alergând fiecare clasă spre dirigul∕diriga ei, cu care ne-am
încuiat care pe unde - noi, de exemplu, în laboratorul de Chimie,
la subsol, pe bănci de lemn în scunde taverne mohorâte - şi am
început NOI să verificăm act cu act. Scotea biata doamnă Bregovici,
Dumnezeu s-o ierte, câte o scutire şi zicea:
- Valeria, 13-15 iunie, de la Secţia de Pediatrie a Spitalului
Panduri...
- Nu!, ţipa Vali. Secţia aia s-a desfiinţat de doi ani!
Am avut aşa: secţii desfiinţate sau niciodată înfiinţate; un
spital dezafectat; trei doctori emigraţi legal şi unul fugit -
toate înainte de emiterea documentului; plus unsprezece scutiri de
la unităţi sanitare în funcţiune, semnate şi ştampilate de medici
în activitate, numai că fără să fi avut vreodată în faţă bietul
adolescent suferind de varice sau ceva similar. Evident, oamenii
preferau să rămână cu absenţe nemotivate decât să intre la
puşcărie.
Bun. Gică a ştiut totul (vaca n-a ştiut şi n-a înţeles nimic,
iar ancheta s-a stins din lipsă de probe). Mai mult, a recuperat de
la dirigi toate plastografiile şi le-a pus bine. În ultimele zile
de liceu, când o cam luaserăm razna, veneam la şcoală în costume de
teatru, jucam şotron în curte, aruncam cu baloane în timpul orelor,
chestii de-astea, a chemat la el şefii de clase şi ne-a spus:
- Ţineţi-vă oamenii în frâu! Nu vreau să păţesc ca anul
trecut, când a venit unul în ultima zi de şcoală în pijama în
trăsură!
Va urma