Două probleme pentru paradisul eolian: legislaţia este un „fiasco“, iar reţeaua este prea mică. Ce spun investitorii?

Principalele două obstacole pe care le au de înfruntat investitorii care au atacat segmentul energiei eoliene în România sunt legislaţia, care după mai bine de doi ani nu poate fi aplicată, şi capacitatea destul de redusă a reţelei de transport al electricităţii privind integrarea noilor unităţi.

Dacă în cazul reţelei, cel puţin teoretic, problemele ar putea fi rezolvate prin investiţii semnificative, în cazul legislaţiei lucrurile sunt mai delicate. Această impredictibilitate antrenează mai departe reticenţa băncilor, care oricum sunt puţin deschise când vine vorba de creditare.

"Nu sunt foarte mândru de Legea 220/2008 (privind promovarea energiilor din surse regenerabile - n.red.). Este un mare fiasco pentru autorităţile române care încă trebuie să înveţe cum funcţionează Bruxellesul. Noi mai întâi trebuia să obţinem avizul Comisiei Europene pentru această lege şi apoi s-o promulgăm, ori la noi s-a întâmplat exact pe dos. O ţară europeană normală nu face astfel", spune Bogdan Chiriţoiu, preşedintele Consiliului Concurenţei.

România are o lege care susţine energiile regenerabile încă din 2008. Este vorba despre Legea 220, care deşi a fost promulgată, nu a putut fi aplicată din cauza absenţei legislaţiei secundare şi a avizului Comisiei Europene. Mai mult, vechiul text legislativ a înregistrat anumite modificări, noua formă a documentului fiind din nou promulgată şi publicată în Monitorul Oficial. Deşi încă de anul trecut Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE) trebuia să pună la punct normele de aplicare, acest lucru nu s-a întâmplat nici până în ziua de azi.

Este sau nu supracompensare?

Aceasta este una dintre cele mai importante piedici în calea dezvoltării proiectelor eoliene în contextul în care prin Legea 220 se stabileşte sistemul de sprijinire pentru investiţiile de profil. Energia verde trebuia susţinută prin anumite scheme pentru că tehnologia utilizată în cazul acestor proiecte este mult mai scumpă comparativ cu celelalte forme de producere a energiei.

"Problema cu care ne confruntăm în prezent este daca nu cumva legea este prea generoasă, dacă nu cumva supracompensăm aceste investiţii. Suntem în discuţii cu Comisia Europeană, iar dacă ea spune că totuşi textul este în regulă, ar mai dura 1-2 luni până la un aviz oficial, dacă nu încercăm să lămurim această situaţie cât de curând posibil", a mai spus Chiriţoiu.

În România, sistemul de sprijin pentru energia regenerabilă este compus din certificate verzi şi din cote obligatorii. În linii mari, pentru fiecare MWh de energie verde produsă investitorul primeşte un certificat verde. Mai departe, fiecare furnizor de energie trebuie să aibă în coşul său o anumită cotă obligatorie de energie regenerabilă. Dovada îndeplinirii acestei obligaţii se face tocmai prin numărul de certificate verzi achiziţionate. Aceste certificate sunt emise de Transelectrica şi au o valoare cuprinsă între 27 şi 55 de euro. Dincolo de încasările generate de tranzacţionarea certificatelor verzi, producătorii de energie regenerabilă mai câştigă şi din vânzarea electricităţii în piaţă.

Băncile nu dau bani fără legislaţie

De exemplu, un producător de energie eoliană ar trebui să primească două certificate verzi pentru fiecare MWh produs, în timp ce unul de energie solară ar primi 6 certificate, conform noii forme a Legii 220. Cum acest text legislativ nu este încă aplicabil, toţi producătorii de energie verde primesc doar un certificat până la intrarea în vigoare a noului document.

"În afară de companiile mari, care pot obţine finanţări în numele grupurilor pe care le reprezintă şi nu pentru proiectele eoliene pe care le dezvoltă, ceilalţi nu pot obţine creditări. Băncile trebuie să ştie că atunci când dau un credit clienţii lor se bazează pe nişte încasări viitoare certe, altfel nu-şi asumă acest risc", spune Petru Ruşeţ, directorul diviziei de produse, soluţii şi servicii energetice din Siemens România. Declaraţiile lui Ruşeţ sunt confirmate de faptul că până acum singurii care au avut curajul să plaseze sume uriaşe de bani în proiecte eoliene sunt grupuri de talie mare aşa cum este cazul cehilor de la CEZ, al italienilor de la Enel sau al spaniolilor de la Iberdrola.

"Nu ştiu dacă ne-am putea recupera investiţia luând doar un certificat. Noi am plecat la drum cu convingerea că vom lua două certificate şi aşteptăm implementarea legii cât mai curând", spune Ondrej Safar, managerul proiectului eolian de 1,1 miliarde de euro pe care CEZ îl face în două comune dobrogene.

O reţea prea mică

Dincolo de problema legislativă mai este o piedică în calea acestor investiţii, şi anume accesul limitat la reţeaua de electricitate.

"Vreau să fim atenţi în ceea ce priveşte dezvoltarea de noi proiecte. Nu se ştie câtă reţea mai avem, iar aceasta este o constrângere. Proiectele care se dezvoltă acum în piaţă duc la o saturaţie a segmentului eolian", spune Mike Scholey, directorul general executiv al Continental Wind Partners, dezvoltatorul american de proiecte eoliene care le-a vândut parcul de 600 MW cehilor de la CEZ. Scholey, şi adaugă că firma pe care o reprezintă lucrează acum la un parc de 230 MW în Galaţi pe care urmează să-l vândă. Potrivit datelor Transelectrica, capacitatea reţelei de integrare a proiectelor eoliene este de circa 3.000 MW.