Opinie Eduard Dinu: Este învăţământul din România pe ultimul loc?

În contextul recentelor (şi de altfel permanentelor) schimbări legislative în domeniul educaţiei am asistat cu interes nedisimulat la dezbaterea, cu tente evident balcanice indiferent de zona de propagare a opiniilor, asupra nivelului calitativ al sistemului de învăţământ din România, mai cu seamă a celui superior.

În calitatea academică pe care o deţin pot fi suspectat cu uşurinţă de partizanat, fapt pentru care voi încerca să ofer un răspuns dat de către un organism a cărei reputaţie mondială este greu de contestat - World Economic Forum. Acesta realizează anual Clasamentul competitivităţii globale a statelor lumii pe baza a trei criterii principale, fiecare incluzând mai multe sub-criterii evaluate:

- criteriul 1 - cerinţe de bază cu subcriteriile: instituţii, infrastructură, mediu macroeconomic, sănătate şi educaţie primară;

- criteriul 2 - amplificatori de eficienţă care include ca subcriterii: educaţia superioară şi training-ul, eficienţa pieţelor de bunuri de consum, eficienţa pieţei forţei de muncă, nivelul de dezvoltare al pieţelor financiare, adaptabilitatea tehnologică şi dimensiunea pieţei naţionale;

- criteriul 3 - factori de inovare şi sofisticare - gradul de sofisticare al afacerilor şi inovarea.

Fiecare din cele trei criterii principale determină un stadiu specific de dezvoltare a economiei naţionale. Astfel, primul stadiu de dezvoltare este cel influenţat decisiv de către cerinţele de bază (criteriul 1), în timp ce al doilea stadiu este axat pe impactul amplificatorilor de eficienţă (criteriul 2). În sfârşit, stadiul al treilea este specific economiilor bazate pe inovare. Nivelul P.I.B. pe locuitor diferă semnificativ între cele trei stadii de dezvoltare: în cazul economiilor aflate în primul stadiu acesta este sub 2.000 de U.S.D., pentru economiile aflate în stadiul doi se situează între 3.000-9.000 U.S.D., în timp ce pentru statele aflate în tranziţia către ultimul nivel de dezvoltare indicatorul este cuprins între 9.000 şi 17.000 U.S.D.

Evaluarea 2010-2011 poziţionează România în stadiul al doilea de dezvoltare a economiei naţionale, în care se află şi Bulgaria, Brazilia, Turcia, ş.a. În tranziţia către stadiul al treilea sunt poziţionate Ungaria, Croaţia, Estonia, Lituania, etc., în timp ce stadiul al treilea a fost atins de către economiile dezvoltate: S.U.A., Japonia, Coreea, Franţa, Germania etc.

Pe primul loc în clasamentul competitivităţii globale 2010-2011 se situează Elveţia cu un punctaj mediu de 5,63. România ocupă poziţia 67 în acest clasament, cu un scor de 4,16. Totalul ţărilor incluse în clasament este de 140.

Evaluarea componentelor specifice primului criteriu în cazul ţării noastre precum şi locul ocupat sunt redate în tabelul următor:

Singurul subcriteriu la care punctajul obţinut, şi implicit locul ocupat de România, este superior punctajului mediu total este cel al sănătăţii şi educaţiei primare. Ar fi de remarcat din perspectivă didactică şi restanţierii...

Evaluarea subcriteriilor incluse în criteriul al doilea - amplificatori de eficienţă, în cazul României este redată în cadrul tabelului 2.

Punctajul acordat educaţiei superioare este depăşi doar de către cel obţinut de dimensiunea pieţei naţionale. Din păcate acest potenţial avantaj competitiv se erodează constant în cazul România, sporul natural negativ, precum şi migraţia determinând diminuarea constantă a populaţiei. Punctajele reduse obţinute de către subcriteriile doi şi trei confirmă aprecierile subsemnatului făcute în cadrul unui articol precedent cu privire la lipsa unei concurenţe autentice, singura în măsură să genereze sporuri de eficienţă reală pe cele două pieţe. În acelaşi timp gradul redus de dezvoltare a pieţelor financiare este pârghia strategică prin care actorii principali au capitalizat profituri adeseori excesive.

În fine, aprecierea ultimului criteriu pentru România este:

Evaluarea sistemului de educaţie primar şi superior sunt singurele subcriterii, cu excepţia unui criteriu cantitativ reprezentat de către dimensiunea pieţei naţionale, la care România a ocupat locuri sensibil superioare comparativ cu locul din clasamentul general (67). Probabil invocarea unor alte date statistice, cum ar fi creşterea ponderii în exporturi a produselor cu valoare adăugată ridicată, deschiderea Centrului de dezvoltare tehnologică Renault în ţara noastră, migraţia pe scară largă a medicilor - produse ale sistemului de învăţământ autohton totuşi, care nu au probleme de adaptabilitate profesională în alte ţări etc., susţin cifrele seci anterior prezentate.

Este departe de noi gândul că sistemul de învăţământ superior din România în special, nu are multe de făcut în sensul perfecţionării parametrilor calitativi în care funcţionează atât activitatea didactică, dar şi cea în domeniul cercetării. Critica este necesară în acest sens cu o singură condiţie fundamentală - să nu vină din partea unor entităţi poziţionate la ceva distanţă (cu cel puţin 27 de locuri!!) ÎN URMA celui criticat. Până la urmă sistemul de învăţământ nu poate fi imun la bolile induse de alte componente ale "societăţii" noastre. Şi fie-mi permis să afirm chiar că s-a comportat admirabil în aceste condiţii!

Eduard Dinu este profesor universitar la Academia de Studii Economice din Bucureşti