Scara Silviei Radu/ de Daniel Nicolescu
Ziarul Financiar
06.01.2011
La circa o săptămână după Revoluţie, m-au dus drumurile la
intersecţia Bulevardului (pe atunci) 1 Mai cu strada Turda. Era
acolo o Galerie a Fondului Plastic, unde puteai găsi, de la pensule
la sticlării de doi bani (simili Gallé), o sumedenie de obiecte
delectante. Pe un raft stăteau nişte sfeşnice (opaiţe, suporturi de
lumânări), nişte albeţuri, nişte tanagre albe, în număr de patru.
Cariatidele de lumină erau făcute din albul faianţei şi dintr-un
adaos venit din Delft, din albastrul acela rece, cu miros de
cobalt, care, fără să-mi placă, m-a fascinat totdeauna. După ce
le-am achiziţionat (pe un preţ absolut derizoriu), am părăsit pe
furiş magazinul, uitându-mă mereu înapoi şi simţindu-mă ca Jean
Valjean după rapt. Valoarea mărfii era prea mare, banii pe care îi
dădusem, prea puţini. Sfeşnicele era semnate de Silvia Radu. Un
nume care avea, pentru mine cel puţin, un halou mitic. Au trecut 20
de ani de atunci şi nu încetez să mă uit în urmă, aşteptând ca
cineva să-mi ceară preţul corect şi să risipească acel mic miracol
venit în preajma Crăciunului.
Cu sau fără legătură cu acest accident biografic, fiecare nouă
întâlnire cu sculpturile & picturile Silviei Radu (n. 1935) îmi
prilejuieşte o stare de vertij admirativ şi de bucurie plenară,
aproape inexplicabilă, din care spiritul critic se retrage. În
acelaşi timp, nu pot să nu constat că operele sale, ca un făcut, în
momentul în care sunt oferite privirilor publicului, nu au parte de
expunerea sărbătorească pe care o merită. Ca şi atunci, când erau
înghesuite pe un raft dintr-o galerie prăfuită, acum*, în, de
altfel, splendida retrospectivă din clădirea ASE, sunt etalate în
nişte săli complet improprii, înghesuite şi sufocate din pricina
lipsei de perspectivă. În plus, amfitrionii, prea grăbiţi, excesiv
aţâţaţi de febra Sărbătorilor, au proţăpit în mijlocul sălii
principale de expunere, în care lucrările oricum sunt prea multe
iar gâlgâitul lor cromatic prea intens, au proţăpit, deci, un brad
pestriţ şi lucios de Crăciun.
Sculpturile, cu precădere, dar şi frescele, tablourile,
crochiurile sau acuarelele Silviei Radu au nevoie de perspectivă şi
de mult aer ca să respire. Nu e vorba doar despre intensa lor
prezenţă individuală, despre faptul că aripile îngerilor săi
reclamă spaţiu ca să agite văzduhul, ci şi de râvna detaliilor,
despre acumularea de nuanţe mărunte care, în zarva generală, riscă
să fie trecute cu vederea. Or, în tot ceea ce face cu sculpturile
sale, cu îngerii săi tatuaţi, cu sfinţii ei războinici sau cu
portretele ei de ghips pictat, tremurul desenului şi delicateţea
câte unei culori produc o vibraţie fără de care ansamblul nu poate
fi simţit şi înţeles cum se cuvine.
Trecând peste aceste neajunsuri ce ţin de punerea în scenă,
expoziţia trebuie neapărat vizitată şi contemplată pe-ndelete, cu
răbdare, pentru că sintetizează căutările de-o viaţă ale artistei
(una dintre cele mai importante pe care le are arta românească de
azi) şi exprimă, cu elocvenţă, infinita scară plastică pe care
domnia-sa a aşezat-o între pământ şi cer (ca o continuă provocare
ascensională, ca o experienţă a progresului spre înalt) şi la
articulaţiile căreia încă mai lucrează cu sârg. Şi cu convingerea
că ne va sprijini să păşim în grădinile acelea de sus, unde îngerii
şi-au abandonat morga şi hieratismul bizantin, arătându-se dispuşi
să stea de vorbă jovial şi să alunge plictiseala din Paradis.
*) Silvia Radu, Grădina cu îngeri, Clădirea veche ASE, etajul
1, 15 noiembrie 2010 - 15 ianuarie 2011
DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universităţii
Bucureşti, Facultatea de filologie, secţia română-portugheză.
Redactor principal (şi, începând cu 1991, grafician copertator) la
Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară,
cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale,
începând cu 1974. Redactor şi art-director la diverse publicaţii
din ţară. A semnat mai multe volume de traduceri şi un volum de
interviuri. Din anul 2000 până în 2009 - editor executiv la Ziarul
de Duminică.
