Opinie Adrian Vasilescu: Timp de petrecere şi de… reflecţie

Ne despărţim de 2010: al doilea an consecutiv de creştere economică negativă; al doilea an de reaprindere a inflaţiei; şi al nu ştiu câtelea an în care ne-am lovit, în economie, de ineficienţă, de productivitate anemică, de arierate şi de pierderi. Sintetizând, pot spune că încheiem un an în care necazurile s-au înmulţit: recesiune, şomaj, lefuri tăiate, prime suspendate, TVA suplimentat cu 5 procente, credite tot mai greu de obţinut. Şi o speranţă spulberată: că am putea folosi criza pentru a grăbi reformele structurale. N-am folosit-o.

Acum, timpul de muncă pentru 2010 a cam expirat. În contul anului pe care îl încheiem nu mai e nimic de înregistrat: nici valoare adăugată, nici reduceri de pierderi ori de deficite. Urmează Crăciunul, apoi Anul Nou şi, mai departe, la începutul lui 2011, Sfântul Ion. Timp de petrecere. Aşa-i tradiţia, aşa e în firea lucrurilor. Poate că însă, privind înapoi, la anul ce trece, şi privind înainte, la anul ce vine, ne vom face timp şi pentru a reflecta la ce n-am făcut şi la ce avem de făcut. Restructurările care n-au fost făcute ne-ar fi putut aduce performanţe certe, începând cu reducerea substanţială a deficitului public, a inflaţiei şi şomajului, dar ajungând la creşterea productivităţii şi a eficienţei, la disciplină contractuală, fiscală şi salarială.

Am văzut: problema e grea. Dar va fi tot mai grea dacă vor interveni alte amânări. Vremea pentru o succesiune firească a etapelor restructurării s-a epuizat. România are nevoie, acum, de mecanisme de piaţă specifice unor acţiuni în forţă, care să blocheze motoarele neperformante din economia noastră şi, în acelaşi timp, să mobilizeze resursele de care dispunem pentru a asigura buna funcţionare a motoarelor performante. Numai aşa va fi asigurată formarea unei mase critice de schimbare, care să ducă la un raport normal între câştigurile şi pierderile din economie, desigur favorabil celor dintâi.

Cum am putea ajunge aici? Întâi şi întâi învăţând că niciun motiv - nici politic, nici social şi nici electoral - nu justifică să fie aruncaţi bani în găurile negre ale economiei; ori să fie finanţată incompetenţa managerială, organizarea rudimentară a muncii, comercializarea mărfurilor la întâmplare. Un astfel de climat nociv nu poate fi perpetuat fără să plătim scump. Mai ales că vine un an greu, 2011, în care România va avea nevoie de un avânt economic sănătos, bazat pe mai multă eficienţă şi pe mai puţină risipă.

Ce ne descurajează? Trecutul… Faptul că, ani la rând, clasa politică din România nu a reuşit să articuleze un set viabil de programe macroeconomice şi structurale. Iar când a avut astfel de programe nu le-a dus la bun sfârşit. Preocupaţi excesiv de statul social, nici politicienii, nici sindicatele, nici societatea nu au înţeles multă vreme că securitatea socială nu este posibilă fără protejarea economiei, îndeosebi prin expansiunea mecanismelor de piaţă. Am acceptat în schimb risipa în industrie, asociată cu indiferenţa faţă de competitivitate, ambele extrem de nocive, fiindcă închid canalele creşterii profitului.

Motivul invocat deseori a fost că nu avem resurse. Dar multe ţări care sunt cu mult înaintea noastră n-au resurse. Ţările care au ieşit deja din recesiune au tras însă cu dinţii să-şi ridice performanţa, să obţină creşteri pe verticală, bazate pe productivitate şi eficienţă, principala resursă fiind organizarea raţională a producţiei şi a muncii. Sigur, au şi ele necazuri, au deficite şi datorii publice. Dar, spre deosebire de noi, cele mai multe dintre aceste ţări şi-au făcut o evaluare corectă şi fără prejudecăţi a stării economiei, au aplicat măsuri coerente şi într-un ritm susţinut pentru corectarea evoluţiilor nefavorabile, asigurându-şi înscrierea într-un ciclu de creştere sănătoasă şi de durată. De ce alţii pot şi noi nu?

Ca să ieşim din această dilemă vom avea nevoie de un temperament sănătos: de logica şi curajul de a înfrunta problemele cele mai dificile. Mai ales că România nu e cruţată încă de loviturile crizei globale.