Opinie Radu Crăciun: O naţionalizare a fost deja prea mult

Lupta pe care Franklin Templeton, administratorul Fondului Proprietatea - fondul prin care sunt despăgubiţi cei ale căror proprietăţi au fost confiscate de comunişti prin naţionalizare - o duce împotriva abuzurilor statului şi în folosul participanţilor la fond cred că oferă teme de gândire din mai multe puncte de vedere.

În primul rând nu pot decât să zâmbesc amintindu-mi de cei care contestau necesitatea existenţei unui administrator privat pentru acest fond, argumentând că şi statul la urma urmei poate fi un administrator la fel de bun, dar mult mai ieftin. Adică statul să fie un reprezentant al investitorilor minoritari în firmele în care acelaşi stat este acţionar majoritar. Nu trebuie să fii specialist în investiţii ca să îţi dai seama de aberaţia unei astfel de situaţii care i-ar fi făcut pe investitorii minoritari, pe despăgubiţi, victime sigure (a doua oară!).

Acum însă ei au şansa să fie apăraţi, deoarece interesul primordial al unui administrator privat de reputaţie internaţională este să îşi păstreze această reputaţie, reprezentând cât mai bine interesele participanţilor la fond şi mărind în felul acesta valoarea economiilor/investiţiilor acestora.

Acoperirea găurilor de moment ale bugetului de stat sau salvarea firmelor de stat cu un viitor incert nu este problema participanţilor pe care îi reprezintă. Acest gen de implicare activă a unui administrator privat creează o breşă importantă în stilul de conducere al firmelor de stat care au fost şi sunt conduse după cu totul alte principii decât maximizarea valorii pentru acţionari.

Să ne amintim ca aproape toate marile firme de stat au înregistrat abia după privatizare creşteri spectaculoase ale performanţelor financiare, odată cu schimbarea criteriilor şi stilului de management. (Apropo, ce motiv avem să credem că cei doi giganţi energetici de stat ce vor fi creaţi vor funcţiona după alt model decât cel ineficient, înrădăcinat de decenii?)

Dar "ideologii" inutilităţii investirii banilor românilor de către administratori profesionişti privaţi, odată cu pierderea războiului în ce priveşte Fondul Proprietatea, vin cu abordări la fel de naive (sau interesate?) în ce priveşte fondurile de pensii private.

De ce banii românilor să nu fie administraţi din nou de stat, pentru că este mult mai ieftin şi mai legitim?

Şi în acest caz, răspunsul este clar. Deoarece istoria (şi dacă nu învăţăm din ea, nu riscăm decât să o repetăm, se zice) arată că statul român nu a fost interesat decât de obiectivele sale pe termen scurt, care nu au depăşit niciodată lungimea unui ciclu electoral.

Statul a afirmat de-a lungul timpului, pe toate canalele, că apără interesele pensionarilor, uitând însă să menţioneze că, de fapt, doar ale pensionarilor din acel moment, care încă pot vota, nu şi ale celor care vor fi pensionari peste 15-20-25 de ani.

Căci de la distanţa unei perioade atât de lungi, găurile din bugetele viitoare ale acestor oameni se văd suficient de mici pentru a putea fi ignorate de unii. Administratorii pensiilor private nu au însă interese electorale. Ei au doar interese de afaceri. Iar spre deosebire de cele electorale, aceste interese sunt pe termen lung, deoarece ca investitor, planul tău de afaceri are în vedere un orizont de timp mult mai lung decât durata unui ciclu electoral.

Asta face ca administratorii să fie motivaţi să vegheze la interesele participanţilor la fondurile de pensii pe care le administrează, pentru a nu-i pierde. Din acest motiv, realizarea unor investiţii optime pe criterii de eficienţă maximă, oriunde s-ar afla ele, este obiectivul de căpătâi.

Dar acest obiectiv poate să fie pus uşor şi în slujba dezvoltării economice a ţării astfel încât toată lumea să aibă de câştigat.

Cu trei condiţii. Prima este continuarea administrării private, care să aibă la bază administrarea banilor românilor într-un mod cât mai profesionist, la adăpost de interese oculte, prin plasarea lor în zonele cele mai eficiente ale economiei şi nu pentru astuparea găurilor negre.

A doua condiţie este crearea unei pieţe de capital care să joace rolul mecanismului de transmisie între fondurile private şi economie. Băncile nu trebuie să deţină monopolul finanţării economiei.

Iar a treia este continuarea creşterii contribuţiilor în sistemul privat de pensii pentru a atinge masa critică necesară asumării, alături de alţi investitori puternici precum Fondul Proprietatea, a unui rol determinant în însănătoşirea pe termen lung a climatului economic din ţară.

Desigur că cei care nu doresc acest lucru rămân numeroşi şi, din acest motiv, rolul opiniei publice în împiedicarea unei noi naţionalizări a activelor românilor, de data asta a pensiilor viitoare, este esenţial, în condiţiile în care agenda sindicatelor rămâne, din păcate, una cu predominanţă politică.

Radu Crăciun este Chief Investment Office al Eureko SAFPP România