Cu ce ne-a încălzit Herbie Hancock?/ de Virgil Oprina
Ziarul Financiar
11.11.2010
Prezenţa unor nume care au scris istoria jazz-ului, a
pop-ului şi a rock-ului au devenit o obişnuinţă, în sfârşit, şi pe
scenele din România.
Aceste apariţii artistice excepţionale acţionează în
răspărul vieţii cotidiene şi ar fi interesant de înţeles cine joacă
rolul pietrelor şi cine pe al apei în această paradoxală
ecuaţie.
Şi a venit şi rândul lui Herbie Hancock. Din nou câteva mii de
oameni s-au bucurat la aflarea veştilor despre acest concert, o
parte dintre aceştia reuşind să-şi facă şi bucuria de a cumpăra
biletul de participare la întâlnirea cu marele muzician. Sala Mare
a Palatului aproape s-a umplut, iar cei care au fost prezenţi au
simţit poate - cu o strângere de inimă - cât de mult s-a căscat
prăpastia culturală dintre ei şi ceilalţi pentru care numele lui
Herbie Hancock (de exemplu) nu înseamnă nimic.
Voi menţiona doar în treacăt doza inerentă de snobism, precum
şi latura comercial-industrial-globalizantă a evenimentului şi a
concertului în sine. Acestea au existat şi vor continua să existe,
pentru că, deocamdată, e unicul mod de funcţionare al acestui
bussiness. Ceea ce însă mi se pare mai interesant şi provocator de
îndoială este încercarea de a da un răspuns la întrebarea din
titlu. Într-adevăr, cu ce ne-a încălzit prezenţa lui Herbie Hancock
la Bucureşti? Vom suporta mai uşor spiritul străzii? Vom "deveni
mai buni"? Vom pluti mai uşor în trafic mânaţi de mesajul de "Pace
a Lumii" care guvernează proiectul muzical promovat de artist în
cadrul prezentului turneu? Vom avea senzaţia că "am pus mâna" pe
cel care ne-a încântat în timp în zona devenită tot mai "de nişă" a
preferinţelor noastre muzicale?
Am avut senzaţia că acest concert, care a adunat o sală plină
de oameni fără stridenţe agresante, lansa aproape câte o întrebare
la fiecare notă sau acord - şi nu au fost puţine -, venită întocmai
şi la timp într-un discurs muzical care, în dimensiunea sa
subliminală, a impresionat printr-o adâncă fundamentare ritmică,
după care noi tânjim de fapt în viaţa de zi cu zi.
Cred că răspunsul este simplu. Am avut în faţa noastră un
lider care nu şi-a depăşit condiţia. Herbie Hancock ne-a
impresioant doar prin ceea ce a facut pe scenă şi nu prin ceea ce a
promis că ar putea să facă. Alături de vocalista Kristine Train,
chitaristul Lionel Loueke, basistul James Genus, bateristul Trevor
Lawrence Jr. şi de Greg Phillinganes la instrumente cu claviatură,
Herbie Hancock, spiritul şi energia sa care dădeau coerenţă
întregii performanţe scenice, ne-a vorbit pe viu despre ce înseamnă
a fi pasionat şi constant. Asemenea unui părinte normal care nu
"investeşte" în copii - creaţiile sale -, ci doar dăruieşte fără
istov la turaţie maximă pentru că poate, Herbie Hancock a lansat un
mesaj direct la toleranţă. În cazul nostru, este vorba despre o
reală şi lipsită de alint asumare a vieţii care ne înconjoară. Nota
de plată ne va cere oricum să ne asumăm şi ceea ce nu ne
aparţine.
Herbie Hancock ar fi putut să stea liniştit, datorită
talentului şi a gândirii sale muzicale, în aproape orice "luntre"
stilistică ar fi dorit. A ales însă să nu stea comod. Funk-ul,
pop-ul, blues-ul cu accente de world music sau acid jazz au defilat
în faţa noastră în combinaţii câteodată deconcertante, dar
coerente. Toţi cei care au navigat pe aceste ape agitate s-au
dovedit a avea palmele bătătorite şi ochii strălucitori, chiar dacă
- şi ei - fac faţă unei vieţi marcate de rutină într-o măsură mult
mai mare decât credem.
În Sala Mare a Palatului ne-a fost cald şi bine văzând pe
feţele celorlalţi că pasiunea, credinţa şi disciplina de fier pot
funcţiona bine împreună. De această dată a fost Herbie Hancock şi
concertul de deschidere al seriei "Fusion Nights", care va continua
pe 22 noiembrie cu concertul "Nouvelle Vague".
Fotografiile au fost realizate de Alex Bărbulescu şi Alex
Chelba.
VIRGIL OPRINA (n. 1964) lucrează ca operator imagine de
televiziune din 1990 şi este jurnalist free-lancer de televiziune
şi corespondent Thompson Reuters din 1996. Absolvent al
Universităţii Naţionale de Muzică are de asemenea şi un master în
muzicologie, fiind în prezent doctorand la aceeaşi facultate. Scrie
critică muzicală din 1995 adunând sute de articole publicate în
reviste sau secţiuni culturale ale cotidianelor din România, pe
site-uri culturale, îmbinând activitatea publicistică şi de
realizator de documentare, reportaje şi corespondenţe de
televiziune, cu aceea de interpret de muzică contemporană sau
blues.