Cu ce ne-a încălzit Herbie Hancock?/ de Virgil Oprina

Ziarul Financiar 11.11.2010
Prezenţa unor nume care au scris istoria jazz-ului, a pop-ului şi a rock-ului au devenit o obişnuinţă, în sfârşit, şi pe scenele din România.
Aceste apariţii artistice excepţionale acţionează în răspărul vieţii cotidiene şi ar fi interesant de înţeles cine joacă rolul pietrelor şi cine pe al apei în această paradoxală ecuaţie.
Şi a venit şi rândul lui Herbie Hancock. Din nou câteva mii de oameni s-au bucurat la aflarea veştilor despre acest concert, o parte dintre aceştia reuşind să-şi facă şi bucuria de a cumpăra biletul de participare la întâlnirea cu marele muzician. Sala Mare a Palatului aproape s-a umplut, iar cei care au fost prezenţi au simţit poate - cu o strângere de inimă - cât de mult s-a căscat prăpastia culturală dintre ei şi ceilalţi pentru care numele lui Herbie Hancock (de exemplu) nu înseamnă nimic.
Voi menţiona doar în treacăt doza inerentă de snobism, precum şi latura comercial-industrial-globalizantă a evenimentului şi a concertului în sine. Acestea au existat şi vor continua să existe, pentru că, deocamdată, e unicul mod de funcţionare al acestui bussiness. Ceea ce însă mi se pare mai interesant şi provocator de îndoială este încercarea de a da un răspuns la întrebarea din titlu. Într-adevăr, cu ce ne-a încălzit prezenţa lui Herbie Hancock la Bucureşti? Vom suporta mai uşor spiritul străzii? Vom "deveni mai buni"? Vom pluti mai uşor în trafic mânaţi de mesajul de "Pace a Lumii" care guvernează proiectul muzical promovat de artist în cadrul prezentului turneu? Vom avea senzaţia că "am pus mâna" pe cel care ne-a încântat în timp în zona devenită tot mai "de nişă" a preferinţelor noastre muzicale?
Am avut senzaţia că acest concert, care a adunat o sală plină de oameni fără stridenţe agresante, lansa aproape câte o întrebare la fiecare notă sau acord - şi nu au fost puţine -, venită întocmai şi la timp într-un discurs muzical care, în dimensiunea sa subliminală, a impresionat printr-o adâncă fundamentare ritmică, după care noi tânjim de fapt în viaţa de zi cu zi.
Cred că răspunsul este simplu. Am avut în faţa noastră un lider care nu şi-a depăşit condiţia. Herbie Hancock ne-a impresioant doar prin ceea ce a facut pe scenă şi nu prin ceea ce a promis că ar putea să facă. Alături de vocalista Kristine Train, chitaristul Lionel Loueke, basistul James Genus, bateristul Trevor Lawrence Jr. şi de Greg Phillinganes la instrumente cu claviatură, Herbie Hancock, spiritul şi energia sa care dădeau coerenţă întregii performanţe scenice, ne-a vorbit pe viu despre ce înseamnă a fi pasionat şi constant. Asemenea unui părinte normal care nu "investeşte" în copii - creaţiile sale -, ci doar dăruieşte fără istov la turaţie maximă pentru că poate, Herbie Hancock a lansat un mesaj direct la toleranţă. În cazul nostru, este vorba despre o reală şi lipsită de alint asumare a vieţii care ne înconjoară. Nota de plată ne va cere oricum să ne asumăm şi ceea ce nu ne aparţine.
Herbie Hancock ar fi putut să stea liniştit, datorită talentului şi a gândirii sale muzicale, în aproape orice "luntre" stilistică ar fi dorit. A ales însă să nu stea comod. Funk-ul, pop-ul, blues-ul cu accente de world music sau acid jazz au defilat în faţa noastră în combinaţii câteodată deconcertante, dar coerente. Toţi cei care au navigat pe aceste ape agitate s-au dovedit a avea palmele bătătorite şi ochii strălucitori, chiar dacă - şi ei - fac faţă unei vieţi marcate de rutină într-o măsură mult mai mare decât credem.
În Sala Mare a Palatului ne-a fost cald şi bine văzând pe feţele celorlalţi că pasiunea, credinţa şi disciplina de fier pot funcţiona bine împreună. De această dată a fost Herbie Hancock şi concertul de deschidere al seriei "Fusion Nights", care va continua pe 22 noiembrie cu concertul "Nouvelle Vague".
Fotografiile au fost realizate de Alex Bărbulescu şi Alex Chelba.
VIRGIL OPRINA (n. 1964) lucrează ca operator imagine de televiziune din 1990 şi este jurnalist free-lancer de televiziune şi corespondent Thompson Reuters din 1996. Absolvent al Universităţii Naţionale de Muzică are de asemenea şi un master în muzicologie, fiind în prezent doctorand la aceeaşi facultate. Scrie critică muzicală din 1995 adunând sute de articole publicate în reviste sau secţiuni culturale ale cotidianelor din România, pe site-uri culturale, îmbinând activitatea publicistică şi de realizator de documentare, reportaje şi corespondenţe de televiziune, cu aceea de interpret de muzică contemporană sau blues.