Surâd, deci exist/ de Marius Vasileanu

Cunoscut încă din anii '80 drept un scriitor care îmbină căutarea de ordin spiritual cu literatura, Vasile Andru a căpătat în timp o aură cu totul particulară în peisajul culturii române. Cartea sa de eseuri "Viaţă şi semn" (Ed. Cartea Românească, 1989) a fost o oază de aer curat în anul cel mai negru al dictaturii ceauşiste. Romanul său "Progresia Diana" (Ed. Albatros, 1987) era citit cu creionul în mână pentru "şopârlele" cu care era impregnat - nu de natură politică, ci spirituală -, după ce "afacerea" numită "Meditaţia transcendentală" a trimis spre periferie oameni de cultură precum Mihai Şora, Andrei Pleşu & co, a desfiinţat Facultatea de Psihologie, a pus la index (concret: în aşa-numitul fond secret al bibliotecilor importante din ţară) cărţile considerate incomode din punct de vedere sapienţial.

Scrierile lui Vasile Andru sunt conştient impregnate de căutarea spirituală căci în cazul său practicantul şi îndrumătorul într-ale practicii isihaste este cel puţin la fel de cunoscut ca scriitorul. Dar nu s-a limitat la atât, a fost curios să afle axele de coordonate al multor alte căi de (auto)cunoaştere, chiar dacă, mărturiseşte, pentru el isihasmul rămâne centrul de forţă fundamental. Adevărat globetrotter, V. Andru şi-a propus să întâlnească înţelepţii acestei lumi - din India şi Muntele Athos până în Japonia şi Carpaţi. Astfel încât, pe lângă mai multele romane publicate, cărţile sapienţiale nu sunt deloc o surpriză: "India văzută şi nevăzută" (Ed. Axis Mundi, 1993), "Terapia destinului" (Ed. Herald, 1997), "Mistici din Carpaţi" (Ed. Pontos, Chişinău, 2000), "Psihoterapie isihastă" (Ed. Cartea Moldovei, Chişinău, 2001), "Istorie şi taină la Sf. Munte Athos" (Ed. Allfa, 2001, 2004), "Întâlniri cu maeştri şi vizionari. Călătorii iniţiatice" (Ed. Paralela 45, 2003), "Yaatra. Jurnal în India" (Ed. Allfa, 2002), "Isihasmul sau meşteşugul liniştirii" (Ed. Cartea Moldovei, Chişinău, 2002), "Exorcismele" (Ed. Paralela 45, 2004). Cum veacul în care trăim este avid de subiecte precum cele enumerate mai sus, în mod evident cărţile s-au bucurat de un real succes, au fost reeditate etc. Trebuie subliniat însă că aceste scrieri ale lui Vasile Andru au o serioasă încărcătură spirituală, se îndepărtează în mod clar de bâlciul promovat în genere de literatura New Age şi de produsele acesteia de care sunt pline tarabele. Cu siguranţă, cercetarea autentică, talentul scriitorului, aduc un plus de valoare tuturor acestor scrieri.

Una dintre ultimile lucrări de acest tip, autobiografică în acelaşi timp, are un titlu slendid: "Surâd, deci exist" (Ed. Paralela 45, 2010). Este un volum scris în colaborare cu jurnalistul şi "etno-scriitorul"(!?) Dumitru Brădăţan (care semnează Dumi Brad) în care Vasile Andru este chestionat asupra vieţii şi căutărilor sale de până azi. Dar cartea este o culegere de interviuri, notaţii de călătorie, amintiri. Întrebat de teologul şi scriitorul (de limbă albaneză şi română) Ardian-Christian Kuciuk cum a ajuns la practica Oratio mentis, Vasile Andru mărturiseşte: "Chemarea la isihia şi «încălzirea ascetică» le-am avut din familie. Părinţii ne citeau din Biblie, când eram mici; zilnic. Într-o zi, era ajun de sărbătoare, am auzit propoziţia: «de-acum veţi vedea cerul deschizându-se». Am trăit o bruscă emoţie, mintea a cunoscut un voltaj maxim ca-n aşteptarea imediată a acestui posibil eveniment... Dar la practica sistematică a Rugăciunii minţii am ajuns în anii '80, după întâlnirea cu părintele Calinic Cărăvan, unul din tainicii isihaşti din Carpaţi, unul din puţinii care au cunoscut extazul" (p. 137). Aşadar este evidenţiat faptul că practica spirituală reală şi nu închipuită se poate petrece numai înlăuntrul relaţiei maestru - discipol. Cât va practica mai târziu discipolul din ceea ce i-a dăruit îndrumătorul, este o altă problemă, deloc facilă, ba chiar gravă.

Cercetător avid al fenomenului isihast, scriitorul V. Andru continuă: "nu există isihasm mondial, nici carpatic. Există doar foarte puţini isihaşti singuratici. Sunt rarisimi. Am aflat despre câţiva pe Athos. Şi ei au puţini ucenici, unul sau doi. Nu s-au dezvoltat «şcoli» contemplative, aşa cum vezi în practicile orientale. Nu există şcoli isihaste. Poate de aceea «şcoala» sau curentul Oratio mentis (rugăciunea minţii), pe care l-am structurat în România, a stârnit controverse, la începuturi, prin anii ' 90. " (p. 138).

Acum, între noi fie vorba, monahii, teologii şi ierarhii care nu simpatizează cu grupurile isihaste păstorite de Vasile Andru aduc în discuţie cel puţin două motive indubitabil grave: (1) tradiţional vorbind, isihasmul nu poate funcţiona decât sub îndrumarea unui duhovnic, iar scriitorul nostru, oricât de bine intenţionat ar fi, nu face parte din rândul clerului, cu atât mai puţin nu are statura unui duhovnic; (2) "isihia" ("linişte", în greacă) se practică în taină, în singurătate, iar nu în săli de conferinţă laolaltă cu alte zeci de persoane...

"Şi totuşi au existat două sau trei precedente istorice: curentul «Noera proseuche» (rugăciunea minţii, în greceşte) din Salonic, pe vremea lui Grigorie Palamas. Sau, în Bucureşti, grupul «Rugul Aprins», structurat de Sandu Tudor (părintele Daniil) şi Benedict Ghiuş pe la 1943 şi pecetluit de Ioan cel Străin (Ivan Kulîghin) la 1946. Apoi a fost încercarea părintelui Sofronie, ucenicul lui Siluan Athonitul, de a face isihasm în grup, la Essex" (p. 138). Aşadar, Grigorie Palamas, Pr. Daniil (Sandu Tudor), Pr. Sofronie făceau parte din rândul clerului, nu erau mireni, iar practica se făcea (rarisim în grup), de fiecare dată într-un spaţiu sacru, de preferat într-o mănăstire…

Dincolo de aceste clarificări necesare, cartea este spumoasă, seducătoare. Bine strecurate, cunoştinţele de psihologie aduc un plus de atractivitate scriiturii:

"Dumi Brad: Ce întunecă buna funcţionare a omului?

Vasile Andru: În primul rând, egoul hiperdezvoltat. În al doilea rând, timia hipofuncţională. Egoul prea mare, timie prea mică (atimie, hipotimie). Din ambele derivă tulburări mari de personalitate. Lucrurile se agravează din lipsa doctorilor de suflet. Sau nu atât lipsa lor, cât nefrecventarea lor. Mă refer la doctori de suflet mireni, dar şi la cei din lumea ascezei" (p.39)…

După nenumărate căutări şi întâlniri întăritoare de suflet, perspectiva asupra lumii se modifică. Îndemnat într-un interviu luat de poetul Aurelian Titu Dumitrescu să vorbească despre Ştefan cel Mare "din perspectiva urmelor spirituale" lăsate la Muntele Athos (unde scriitorul a fost de mai multe ori), V. Andru răspunde: "Cred că relaţia lui Ştefan Vodă cu Dumnezeu era una foarte corectă, dar era o relaţie de parteneriat istoric. Cred că Ştefan Vodă, om religios în adâncul lui, Îl considera (poate inconştient) pe Dumnezeu un partener de istorie, foarte important, determinant în destinul său. Cred că el se baza sincer pe ajutorul lui Dumnezeu (…) Relaţia cu Athosul pare una de evlavie faţă de divinitate. Dar era, în acelaşi timp, şi o atitudine de despot luminat care controlează, prin aur, porţile republicii monahale Athos. (…) Aşa că Ştefan, prin danii şi tehnicieni (constructori) prelua controlul, devenea un fel de Vodă al Athosului. El construia acolo, restaura mănăstiri, le înzestra cu odoare, dădea bani şi produse (prin mănăstirile închinate din ţară), era omniprezent acolo. În acelaşi timp, ca om religios, el ştia că Dumnezeu îl sporeşte, prin aceasta. Ştia că astfel Dumnezeu îi înmulţeşte harul" (p. 127)…

Nu în ultimul rând, cele două "meserii" practicate de Vasile Andru de mai bine de 20 de ani: aceea de căutare a înţelepciunii şi aceea de pelerin prin satul global l-au "formatat" pentru lumea viitorului: "Ca să-l simţi frate pe străin, e nevoie de o iluminare. Dacă nu-i poţi simţi pe indieni neamuri prin iluminarea ta, cu siguranţă că îi vei simţi neamuri dacă-ţi vei lua nevastă indiană. Căsătoria este, aşadar, o iluminare. (…) Îndrăznesc să spun că am această simţire; poate din cauza unor întâmplări iluminatorii; sau poate din darul Domnului; sau poate pentru că vin dintr-un sat cu vecini multi-etnici. Acolo am primit de timpuriu acest model psihic al trecerii de la satul natal la satul mondial" (p.155).

Poţi să fii sau nu de acord cu multe dintre rostirile sau părerile autorului. Cu toate acestea, este o carte cu o remarcabilă greutate specifică - dată tocmai de curajul şi îndărătnicia unui om de a căuta manifestările spiritului, pe toate meridianele, taman într-o epocă obsedată de putere, plăcere şi arginţi.

MARIUS VASILEANU (n. 14 aprilie 1964, în Gura Humorului, Bucovina) are o licenţă în filosofie (Universitatea Bucureşti) şi un master în antropologia spaţiului sacru (Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu"). Din 2007 este doctorand al Universităţii Bucureşti, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale şi profesor de istoria religiilor în învăţământul preuniversitar. A ţinut cursuri şi seminarii de introducere în istoria şi antropologia religiilor la Universitatea Bucureşti şi la Universitatea de Arhitectură "Ion Mincu". A susţinut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri - în jurnale, reviste culturale şi cu profil spiritual -, producător şi realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. A fost redactor-şef al revistei Adevărul literar şi artistic. În prezent realizează o pagină de religie în săptămânalul Timpul. A publicat cartea "În căutarea duminicii. Sacru şi profan în epoca foiletonistică" (Editura Paralela 45, 2008).