Mario Vargas Llosa şi caracatiţa Paul/ de Daniel Nicolescu

De multă vreme încoace, ne grăbim să spunem că Premiul Nobel pentru Literatură este o distincţie conjuncturală, politizată, partizană şi, de aceea, neimportantă ca garanţie literară. O facem nu numai noi, românii, ca urmare a unei deja prelungite şi obositoare frustrări (aceea de a fi fost cu tenacitate ocoliţi de juriul suedez), ci şi ceilalţi. Îmi amintesc de recentul interviu pe care i-l luam lui Rawi Hage (deţinător, de altfel, al Impac Dublin Literary Award, probabil cel mai important premiu literar actual pentru o singură operă, în cazul în speţă - "De Niro's Game"), în care libanezul canadian spunea, fără înconjur, că nu-l interesează deloc Nobelul, care i se pare un simplu aranjament politic. Aici, vă rog să mă credeţi, chiar nu mai era nicio frustrare, câtă vreme omul numai de premii nu ducea lipsă. Mă rog, lista motivelor de minimalizare a Nobelului, multe întemeiate, obiectiv întemeiate de ultimii lauri acordaţi, este stufoasă şi poate acoperi o carte întreagă. Nu de ea vreau să vorbesc, ci de faptul că, în ultimii ani, s-a creat o aşteptare neagră în legătură cu premiul, care, vrem nu vrem, rămâne, tradiţional, cel mai zornăitor al lumii.

După câteva nume scrise cu bold în pomelnicul mondial al scriitorilor importanţi ai secolelor XX-XXI (în 1998 Saramago, în 1999 Gunther Grass, în 2001 Naipaul, în 2003 Coetzee, Orhan Pamuk în 2006), au urmat personalităţi care au început să sugereze un registru minor. Tot mai frecvent, premiatul era o surpriză (o surpriză în ordinea valorii literare, să fim înţeleşi), menită să aducă un omagiu unei zone geografice, unei idei de politică, unei personalităţi insuficient cunoscute, dar urieşeşte articulată în ordinea valorilor umaniste pe care le promovase. Totul, desigur, întemeiat pe corectitudine politică. Multă corectitudine politică.

Ei bine, în 2010, când, în fine, după ani mulţi, un scriitor mare, incontestabil, ia premiul, ziarele şi lumea, în general, vorbesc iar de surpriză. O surpriză bună la suprizele proaste care ni s-au tot făcut? Nu, nici măcar. Ci doar o surpriză în raport de candidaţii despre care se zvonise că au cele mai multe şanse să fie premianţi. Cumva ca la Eurovision. Sau ca la CM de Fotbal. Pe podiumul fruntaşilor se aflau poetul suedez Tomas Tanströmer şi americanul Cormac McCarthy, marii favoriţi ai pronosticurilor, algeriana Assia Djebar, somalezul Nuruddin Farah, italianul Antonio Tabucchi şi eternul challenger (cred că până şi el s-a plicitisit să se antreneze la aşteptat premiul), japonezul Haruki Murakami. Şi, iată, "a venit din neant" Llosa, şi a umflat laurii în mod ciudat. Ciudat şi surprinzător pentru că nu se afla pe listă. Pe lista cui? A unei caracatiţe Paul stilate, cu pince-nez şi ochii bulbucaţi de atâta lectură?

Probabil că tangoul ezitării de marketing trebuia să continue. În loc să ne aruncăm, cu toţii, în aer pălăriile (cu bucuria aia onestă, explozivă de stadion) că a câştigat în sfârşit cine trebuie, ne mirăm, nu de alta, dar trebuie să mai păstrăm loc de mirare şi pentru la anul, când va fi premiată o nouă Elfriede Jelinek.

DANIEL NICOLESCU. Absolvent, în 1982, al Universităţii Bucureşti, Facultatea de filologie, secţia română-portugheză. Redactor principal (şi, începând cu 1991, grafician copertator) la Editura Eminescu, între 1985-2003. Colaborări (cronică literară, cronică plastică, traduceri) la numeroase reviste culturale, începând cu 1974. Redactor şi art-director la diverse publicaţii din ţară. A semnat mai multe volume de traduceri şi un volum de interviuri. Din anul 2000 până în 2009 - editor executiv la Ziarul de Duminică.