Dobânda anuală efectivă este necesară, dar nu şi suficientă pentru transparentizarea dobânzilor

Dobânda anuală efectivă este un concept de bază în activitatea de creditare a persoanelor fizice prezent în sistemele bancare moderne din ţările dezvoltate. În România a fost introdus în 2004, odată cu transpunerea directivei europene referitoare la creditele de consum în legislaţia bancară din ţara noastră. Deşi atât legislaţia autohtonă, cât şi cea europeană prevăd obligativitatea calculării DAE pentru creditele de consum, unele bănci au ţinut cont de recomandarea UE de a prezenta clienţilor informaţii despre DAE şi în cazul creditelor ipotecare.

Dobânda anuală efectivă reprezintă unul dintre criteriile de selecţie utilizate de clienţi în procesul de fundamentare a deciziei de procurare a unui credit. Din punct de vedere teoretic, DAE are la bază principiul echivalenţei sarcinilor, precum şi conceptele financiare de valoare actualizată (present value) şi de rată internă de rentabilitate (RIR - Internal Rate of Return).
Principiul echivalenţei sarcinilor presupune că, la momentul semnării contractului de credit, valoarea actualizată a obligaţiilor băncii să fie egală cu valoarea actualizată a obligaţiilor clientului. Obligaţiile financiare ale băncii se concretizează în punerea împrumutului la dispoziţia debitorului la momentul semnării contractului de credit, iar obligaţiile clientului constau în plata periodică a dobânzilor, a ratelor şi a comisioanelor aferente creditului. Privit prin prisma acestui principiu, putem spune despre contractul de credit că este un contract echitabil pentru părţile contractante, iar acest deziderat este îndeplinit atunci când rata de actualizare (rată utilizată pentru determinarea valorii prezente a sumelor viitoare) coincide cu valoarea dobânzii anuale efective.

Mulţi dintre bancheri şi clienţi au falsa impresie că DAE reprezintă simpla adunare procentuală a tuturor costurilor unui credit. Această variantă poate fi o aproximare cu un grad scăzut de precizie, dar DAE este echivalentă cu rata internă de rentabilitate şi reprezintă, de fapt, rata dobânzii sau valoarea procentuală la care se egalizează valoarea actuală a obligaţiilor băncii şi ale clientului. Din punct de vedere al practicii bancare, DAE prezintă o importanţă deosebită atât pentru bancă cât şi pentru client, deoarece exprimă costul total al creditului calculat pe baze ştiinţifice. Deşi din punctul de vedere matematic presupune calcule laborioase constând în rezolvarea unei ecuaţii prin metoda interpolării succesive (aproximări succesive şi interpolare pe intervalul dintre două rate), DAE are o mare utilitate practică întrucât permite clientului nefamiliarizat cu elementele de teorie bancară să înţeleagă informaţiile privind condiţiile aferente contractului de credit, contribuind astfel la transparentizarea acestora. Cum poate un client să-şi dea seama care variantă de creditare este mai bună atunci când are de ales între un credit cu o dobândă constituită din rata de referinţă a băncii (a cărei valoare, de obicei, nu se specifică în contract) Ă marja fixă de 1,5 puncte procentuale şi un comision de administrare de 0,05% lunar aplicat la soldul iniţial, şi un altul cu dobânda formată din EURIBOR Ă marja fixă de 6,75% şi un comision de acordare de 1,5%? Practic, este foarte greu de ales varianta optimă atât pentru un specialist, dar mai ales pentru un client care nu dispune de cunoştinţe bancare teoretice dacă nu are la îndemână valoarea DAE.


Unii bancheri susţin că, din momentul introducerii DAE, nu se poate vorbi de lipsă de transparenţă. Aceştia au doar parţial dreptate pentru că DAE reprezintă o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru luarea deciziei de procurare a unui credit de către client. Este o condiţie necesară pentru că, prin intermediul DAE, clientul află costul procentual total al creditului la momentul procurării acestuia, dar nu este şi suficientă, deoarece pe parcursul executării contractului costul poate varia în funcţie de structura dobânzii aferente creditului şi astfel este influenţată valoarea totală suportată de client. De exemplu, în primul caz prezentat anterior, costul total al creditului nu se modifică pentru că banca "uită" să-şi actualizeze dobânda internă de referinţă, pe când în cel de-al doilea caz, costul total se modifică şi scade chiar, atunci când EURIBOR-ul scade.

Datorită structurii diferite a ratei de dobândă, este posibil ca în situaţia a două contracte de credit, la momentul încheierii acestora, DAE să fie aproximativ egale, iar la finalul contractului suma totală plătită de client să difere considerabil. Deci, pentru o fundamentare corectă a deciziei de procurare a unui credit nu este necesară numai cunoaşterea valorii DAE, ci trebuie să existe o transparentizare a structurii dobânzii independentă de voinţa băncii şi care să depindă de evoluţia pieţei. Astfel, prin introducerea OUG nr.50/2010 se înlătură acest neajuns şi, în ansamblu, se creează premisele pentru transparentizarea pieţei serviciilor bancare în ţara noastră. De asemenea, un alt element pe care trebuie să-l luăm în considerare este perioada de creditare, deoarece DAE este influenţată de aceasta, cu cât perioadă de rambursare a creditului este mai mare, cu atât DAE este mai mic iar suma totală plătită de client este mai mare. Astfel, una dintre capcanele pe care le ascunde DAE constă în faptul că un cost procentual total redus al creditului nu înseamnă neapărat şi un cost total în valoare absolută redus, ci, dimpotrivă, costul total în valoare absolută creşte pe măsură ce perioada de creditare creşte. În concluzie, DAE reprezintă un element important de care trebuie să ţinem seamă în luarea deciziei de creditare, dar, pentru fundamentarea corectă a acestei decizii, este nevoie să avem în vedere şi alte elemente de cost, de durata sau de structura dobânzii.

Prof. univ. dr. Dan Armeanu, Facultatea de Finanţe, Asigurări, Bănci şi Burse de Valori, Academia de Studii Economice, Bucureşti