Prizonierii crinului alb / de Santiago Gamboa

Santiago Gamboa (Bogota, 1965, foto 1), a studiat Literatura la Universitatea Javeriana din Bogota. S-a mutat în Spania, unde a locuit până în 1990 şi şi-a susţinut licenţa în Filologia Hispanică la Universitatea Complutense din Madrid, iar apoi s-a mutat la Paris, unde a urmat cursurile de Literatură Cubaneză la Universitatea Sorbona.

A debutat ca romancier cu "Páginas de vuelta" (1995), operă cu care s-a remarcat drept una dintre vocile cele mai inovatoare din noua generaţie de ficţiune columbiană; au apărut mai apoi romanele "Perder es cuestión de método" (1997), care i-a adus recunoaşterea criticii internaţionale, cu traduceri în italiană, franceză, greacă, portugheză, cehă şi germană, şi despre care se pregăteşte acum un film, şi "Vida feliz de un joven llamado Esteban" (2000), roman care de asemenea a contribuit la afirmarea internaţională şi care i-a mărit prestigiul. Este autorul cărţii de călătorie "Octubre en Pekin" (2001).

Ca ziarist, a fost colaborator la Departamentul America Latină, la Radio France International, în Paris; corespondent la ziarul El Tiempo din Bogota şi comentator la revista Cronos. Acum trăieşte la Roma.

2.

Cineva care face ocolul lumii

Mă numesc Suárez Salcedo. Prenumele meu n-are importanţă; sau, mai bine zis, mi-e un pic ruşine cu el, aşa că deocamdată prefer să nu-l spun. Mai încolo, dacă o să mă simt în largul meu, poate că vi-l voi spune. Sunt un tip comun, una din persoanele care îşi plătesc la timp impozitele, care se bucură de ascen­siunea în carieră, care aplaudă când aterizează avionul şi care, câteodată, îşi pierd busola, disperă, şi atunci au nevoie de alinare. Dar important este că trăiesc în Paris de aproape douăzeci de ani, în ciuda faptului că m-am născut în Bogota - am patruzeci şi doi de ani -, că sunt jurnalist şi că programele mele, înregistrate pe casete, ajung la o sută şaptezeci de posturi radiofonice din America Latină.

Lucrez la Postul de Stat Francez, organizaţie care mă plăteşte pentru ca aceste programe să fie expediate la timp, în fiecare joi, spre multiplele lor destinaţii. Repor­­tajele sunt pe diverse teme de natură socială, cul­turală, ştiinţifică şi inclusiv politică, chiar dacă rolul nostru nu este să ne exprimăm opinia despre rufele murdare ale Franţei - ale Franţei în lume, de aici şi numele programului: "Franţa în lume"-, din contră: să încercăm să arătăm ce este bun, ce este demn de urmat şi exemplar. Totuşi: când este necesar suntem neîndu­rători, căci în această ţară libertatea presei există. Şeful nostru, domnul Casteram, n-ar împiedica niciodată înregistrarea unui program critic. Eu cu atât mai puţin, domnule dragă, în ciuda bârfelor pe care le şuşotesc ziariştii mei, despre care desigur că aflu întotdeauna, căci am urechi mari care aud până la automatul de cafea; orice acuzaţii mârşave mi s-ar aduce, după cum spuneam, adevărul este că eu refuz înregistrări doar când sunt prost făcute, când văd că nici cu o slujbă la Sfântul Duh în Biserica Americană - cea mai apropiată de studiourile noastre, situate în Quai de Grenelle - nu se pot drege. Atunci devin nemilos, căci e viaţa mea în joc, şi le cer să o refacă sau să recurgă la acel gest minimal de demnitate care constă în a face ghemotoc banda înregistrării, a ţinti şi a-l arunca la coşul de hârtii.

Cât priveşte alte aspecte ale vieţii mele, trebuie să recunosc că aceasta este deosebit de simplă, ca să nu spun plictisitoare - ceea ce-mi permite să apreciez aven­tura care e gata să înceapă, deşi nu trebuie să mă grăbesc cu detaliile. După un al doilea eşec în viaţa de cuplu am decis să trăiesc singur, lăsând uşa deschisă flirturilor ocazionale, atunci când nu au profil de relaţie stabilă. Şi astfel, fără a fi câtuşi de puţin Tyrone Power, am reuşit să-mi creez o mică reţea de "prie­tene" cu care ies la sfârşit de săptămână, după modelul: de luni nu-mi mai amintesc dacă te-am văzut, sau şi mai bine, îmi amintesc, dar fără obligaţia de a suna
să întreb cum te simţi, ce faci sau cum e sufleţelul tău în dimineaţa asta, în fine, chestii din astea care se spun într-un cuplu. În Paris sunt mulţi cei care locuiesc singuri şi care sunt dispuşi la asemenea tip de contacte, ceea ce presupune un mare avantaj. Este, inclusiv, o ten­dinţă în creştere, după cum am citit într-un articol apărut în ziarul Libération, secţiunea "Vie Moderne": "Pere­chile solitarilor", aşa li se spunea.

Dar să le luăm pe rând.

M-am despărţit de a doua mea nevastă, Corinne, treizeci şi şase de ani, franţuzoaică născută în Lille, angajată la Mapfre Asigurări, agenţia Place de Clichy, după un ruşinos episod pe care nu ştiu dacă să îndrăz­nesc să-l povestesc. În fine, voi face un efort. Într-o zi m-am întors acasă înainte de ora obişnuită, căci din cauza unei ciudate greve a sindicaliştilor de la salubri­tate, clubul de şah din cartierul XIV, în care joc două seri pe săptămână, era închis. Aşa că am ajuns acasă, am lăsat pantofii la intrare să nu zgârii parchetul (ce­rinţa Corinnei) şi mi-am pus un pahar de lapte degresat ca să-l consum cu fursecuri cu conţinut caloric scăzut. Cu paharul în mână am mers spre birou, atras de muzică, nerăbdător să văd ce făcea Corinne, vrând să o surprind, sau şi una, şi alta, şi, uitându-mă prin uşa între­deschisă, am văzut-o din spate. Dar n-am îndrăz­nit să o salut, căci era într-o poziţie ciudată. Curios. Atunci am împins un pic uşa şi am văzut calculatorul pornit. Ce făcea? Îşi dăduse jos pantalonii până la genunchi şi chiloţii până la jumătatea pulpelor, avea şi căştile puse. M-am apropiat din spate, pregătit să-i dau una uşor peste umăr şi să-i spun: "Sunt aici, iubito, sunt gata!", când am văzut între picioarele ei una din camerele acelea care se conectează la calculator. Din reflex mi-am ridicat privirea şi am văzut ecranul, lucru pe care nu-l făcusem până atunci, şi puţin a lipsit să nu-mi scape un ţipăt, căci în fereastra centrală se vedea o oribilă sulă neagră cu venele umflate şi, desigur, o mână care o mângâia. O mână, fireşte, cu degete pline de inele. Într-o parte a ecranului erau ultimele fraze schimbate în scris înainte să-şi dea jos pantalonii şi să treacă la microfoane, iar acolo, spre ruşinea mea, am citit cu coada ochiului următoarele: "Vreau sula asta caldă în gura mea, calcă-mă în picioare, sodomizea-ză-mă." M-a năpădit un val de furie, dar în aceeaşi clipă am auzit-o pe Corinne suspinând; în ciuda căş­tilor, era incredibil că nu sesizase prezenţa mea. Începuse să-i vină, aşa că m-am retras. Pe urmă, a stri­gat ceva ce n-am reuşit să înţeleg, moment în care s-a terminat şi discul, care, ca detaliu fie spus, era "Tricornul" de Manuel de Falla.

Năucit, am ieşit din casă, am intrat din nou ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic şi am mers pe hol fluierând. "Corinne, chérie, eşti acasă?" Ea mi-a răspuns din birou, "Aici sunt, iubire! Vin într-o clipă să te salut." Eu am strigat din bucătărie că n-am putut juca şah din pricina unei greve a celor de la salubritate iar ea, dinăuntru, a răspuns că-i păcat, dar că era mai bine aşa, pentru că astfel puteam cina mai devreme şi după aceea să ne uităm la unul din filmele pe care le închi­riasem de la Blockbuster. După aceea adăugă: "Aşteap­tă-mă, ies acum de pe internet, am înnebunit cu in­ves­tigaţia asta des­pre legislaţia poliţelor în Europa." Corinne, cum am spus deja, era agent de asigurări.

M-a dărâmat văzând-o apropiindu-se; de aceea a trebuit să fac un efort supraomenesc - care, în treacăt fie zis, a făcut să-mi ia foc ulcerul - ca să par civilizat, precaut, parizian.

Ceea ce m-a doborât n-a fost trădarea - deşi nu ştiu dacă, în realitate, aşa ceva se poate numi trădare -, ci modul simplu, aproape cotidian, în care era în stare s-o ascundă. "Nu e prima dată", mi-am zis, "trebuie să se fi întâmplat de mai multe ori înainte". Şi atunci, deodată, femeia din faţa mea nu mai era Corinne, ci altcineva necunoscut. Cineva care-mi schimba nu nu­mai prezentul, ci şi trecutul, pentru numele lui Dum­nezeu. Mi-am adus aminte, retrospectiv, de cele o mie şi una de nopţi în care ea se culca târziu pentru că mun­cea pe internet, şi am presupus că acea mână avea un chip, şi chipul o voce, şi, urmând această logică, cine ştie în ce oraş, din ce ţară îndepărtată, erau înregis­­trate delicatele cute ale sexului ei, ritmul contracţiilor ei, respiraţia ei agitată, şi că acel cineva pleca la muncă având-o în minte, i se scula pe stradă sau se masturba în toaleta de la birou cu acea imagine în cap, cu acea voce denaturată de microfonul calculatorului, care me­ta­lizează tonurile, sau, mai rău, povestea prietenilor lui la bar, mi-am tras o franţuzoaică, are părul blond şi cli­torisul roz, cine ştie ce fraier o fi soţul, sau, fără în­do­ială, mergând la culcare, îmbrăţişa o altă femeie şi îi spunea noapte bună, iubire, la fel cum îmi spunea mie Corinne când în sfârşit se hotăra să se culce.

- Am văzut ce făceai - i-am spus abia auzit -, cine este proprietarul acelui falus?

La început a negat totul, dar două minute mai târziu şi-a dat seama că era inutil. Atunci, reacţia ei cunoscu două momente foarte intense: primul în care m-a asigurat că era vorba de un joc şi că nu cunoştea per­soana, căci era prima dată când intra pe un chat por­­nografic; şi al doilea, în care mă învinovăţea, cu argu­­mente legale, că-i violasem intimitatea. Contractul casei din Boulevard Arago, colţ cu piaţeta Gobelins, era din fericire pe numele meu, aşa că i-am spus fără să las din mână paharul cu lapte:

- Mă duc să văd Ghost Dog, de Jim Jarmusch, la cinematograful Gaumont de Montparnasse. Când mă întorc, nu-i nevoie să mai fii aici.

Unicul meu gest latino-american, adică pe potriva felului cum suntem văzuţi noi, latino-americanii, în Paris - ca nişte porci machişti -, a fost să izbesc paha­rul de perete înainte să ies şi să-l fac ţăndări lăsând o pată mare albă pe tapet. Acel tapet oribil care deco­rează majoritatea caselor pariziene.

Normal că n-am văzut filmul, din contră, am fost să mă îmbăt la L'Oiseau du Peu, în Bastilia, dar asta Corinne n-a ştiut-o niciodată; n-a ştiut nici că la două dimineaţa am vomitat în canalul Saint Martin bleste­mând-o şi blestemând ţara aceea îndepărtată care, într-o noapte ca asta, mă abandonase încă o dată şi care mă făcea să plâng de nostalgie, de durere, de râs, de scârbă, tot ce n-am făcut niciodată când eram cu Corinne de teamă să nu-i par prea metec, ceea ce, la urma urmelor, am fost întotdeauna şi nu voi renunţa niciodată să fiu, şi ca să nu-mi spună pentru a suta oară ceea ce este atât de evident, şi anume că dau vina pe ţara mea pen­tru tot ce mi se întâmplă, chiar şi pentru o simplă durere de stomac. Şi asta e adevărat, pentru că la fie­care beţie plâng ca un orfan după ce am lăsat, pierdut şi uitat acolo, cu atât mai mult în nopţi ca aceea, încor­norat cum eram de o sulă vânoasă al cărei proprietar, în cel mai bun caz, era un negru din Barranquilla sau din Chocó, iar eu plângeam şi blestemam de departe, fără ca strigătele mele să ajungă să neliniştească mă­car taximetriştii care treceau pe lângă mine, indi­ferenţi. Mai rău decât suferinţa, fir-ar să fie, este că pe nimeni nu interesează suferinţa altcuiva.

Aşa a fost când a ieşit Corinne din viaţa mea.

Experienţa anterioară este deja mult prea îndepăr­tată, dar, în fine, de ce să n-o menţionez? A fost cu o compatrioată din Medellin, pe nume Liliana, studentă la Litere - ca mine -, la Universitatea Vincennes. Ea - tot ca mine - îşi dorea să fie scriitoare, dar idolii ei erau Georges Perec, Alain Robe-Grillet, Claude Simon şi, în general, autorii din curentul francez "nouveau roman". Mie, în schimb, îmi plăceau Camus, Malraux, Genet şi Céline, şi îmi mai plăcea Vargas Llosa, ceea ce ducea la discuţii interminabile cu Liliana, căci pentru ea unicul latino-american reuşit era Severo Sarduy. Cel mai rău era când schimbam între noi propriile noastre texte. După ea, eu eram un om din secolul XIX care nu înţelesese nimic, iar scrierile mele reflectau sărăcia conceptelor mele. Când venea rândul meu, o acuzam că trăia în afara realităţii, că se învăluia într-o aureolă misterioasă, ceea ce în realitate nu avea nici mister, nici farmec, şi copia idei din naraţiunile altora care, în plus, erau mult prea plictisitoare. Astfel, polemica sporea; Liliana îmi striga: "Sartrian mediocru!", la care eu răs­pundeam: "Deleuziană ignorantă!" cum se în­tâm­plă de obicei în asemenea certuri, renunţam foarte repede a mai vorbi de cărţi, ca să ne repezim unul asu­pra celui­lalt, spunând numai aberaţii: "Cur gras!", îmi striga ea, iar eu: "Ţărancă transformată în scriitoare!", şi tot aşa, până când nu mai rămâneau decât două posibilităţi: ori unul dintre noi pleca trântind uşa, ofensat, ori sfârşeam plângând, îmbrăţişaţi şi cerându-ne iertare, căci la urma urmelor, ştiam că niciunul n-aveam nici cea mai mică fărâmă de talent şi că a-l insulta pe celălalt era un mod de a micşora frustrarea datorată mediocrităţii celor scrise de noi şi distanţei mult prea mari între ceea ce eram şi ceea ce visam să fim. Până când, într-o bună
zi, cu multă civilitate şi multă tristeţe, am hotărât să punem capăt relaţiei noas­tre ca să nu ne mai facem rău, căci am fost amândoi de acord că fiecare era refle­xia deprimantă a celuilalt.

- Chestia e că te văd scriind, la biroul tău - mi se confesă într-o seară -, şi mi se pare că mă văd pe mine, mâzgălind mârşăvii fără sens, umplând foile cu poveşti care nu interesează pe nimeni.

- Pe mine, Lili, mă interesează pe mine - i-am răs­puns minţind, căci nu doar că nu mă interesau, dar mai mult, mă plictiseau.

În fine, a plecat şi amândoi am luat o pauză. Fireşte, suntem în continuare prieteni, ba chiar petre­cem weekenduri împreună şi nopţi de chefuri. Dar nimic mai mult. Mai târziu, ea s-a căsătorit cu un fran­cez foarte simpatic, arhitect cred, şi o dată sau de două ori pe an mă invită la masă într-un apartament foarte drăguţ, aproape de Bastilia. Nu vorbim niciodată de cărţi şi, mai ales, nu întrebăm niciodată despre ce scri­em. E mai bine aşa.

În sfârşit, nu ştiu nici cum, nici de ce tocmai am povestit toate astea. Presupun că e important să se ştie cine sunt. Dar ceea ce trebuie să povestesc acum cu adevărat, ceea ce interesează în această poveste, este despre ciudatul telefon de ieri. Eram în cămăruţa mea - nu se poate numi "birou" ce am aici - când soneria aparatului m-a smuls din gândurile mele. Ascultam un reportaj defectuos despre prepararea hamburgerilor kosher în cartierul parizian Marais şi, ca să fiu mai clar, încercam să îmi dau seama dacă se putea remedia sau dacă era mai bine să-l azvârl la gunoi, cu riscul ca auto­rul său să mă trimită să mănânc ceea ce ştim şi să mă acuze de antisemitism. Ce spuneam? Ah, da, tele­fonul.

L-am ridicat neglijent, dar, răspunzând, am deve­nit serios. Monsieur Casteram îmi cerea să vin de urgenţă în biroul lui. El, deoarece este şef, normal că are birou, căci dacă este ceva care le place funcţio­na­rilor francezi - de fapt, funcţionarilor din toată lumea -, este să arate diferenţele ierarhice în astfel de lucruri.

Din volumul cu acealasi titlu, in pregatire la Editura Paralela 45. Traducere din limba spaniolă de Mihaela Săcuiu.