Cartea lui David (II). Cu mozartu’ prin casă

Dâgâdâm, dâgâdâm, aşa o ia la fuga-fuguţa David prin casă - aidoma unui căluţ, la trap scurt -, îngrădit în entuziasmul lui nativ de dimensiunile inevitabil finite al încăperii, de cadrul uşii şi de alte obstacole care i se pun în cale pe neaşteptate. Obstacole cum ar fi spre pildă un colţ de covor, pe care David nu-l bagă niciodată în seamă, pentru că bucuria lui este mult mai mare decât atenţia. Şi atenţia nu se poate niciodată împărţi între fuga cu un obiect drag în mână şi un tâmpit de colţ al unui covor: te şi miri de ce mai există cu totul. N-ar putea fi oare toate covoarele rotunde, ca Davidchen să nu mai cadă pe ele cât e el de lung!?! Nu e prea lung încă, dar, orişicum, promite.
Ce mai, o cameră plină de pericole, camera lui. Acum stă trântit la pământ. Plânge şi tata e musai să-l ţină în braţe. Ca durerea lui să se oprească în iubire. Iar lacrimile lui fierbinţi să se usuce pe umărul tatălui. Acum nimic nu mai doare, în braţe la tata. Viaţa are iarăşi sens, iar nenorocirea a dispărut ca prin minune. Se mai văd doar urmele, nişe lacrimi nesuscate pe obrăjori. Da, a căzut, sărăcuţul de el. Mai ţine şi de faptul că David dansează în timp ce fuge, fără să-şi ascundă bucuria faţă de armonia mişcării. Acum o ia la goană iarăşi prin cameră, ca şi cum cu câteva clipe în urmă nu s-ar fi petrecut o nenorocire. Ţine ceva în mână. Nu văd ce este. Aşa că mi-e frustrată curiozitatea, acea curiozitate care-a început cam pe la vârsta lui Daviduţu-liebeluţu şi se reflecta în dorinţa de-a şti tot, ca şi în lipsă elementară de răbdare.
Dispare în altă cameră. Nu mai apare. Nu ştiu ce s-a petrecut, aşa că mă îngrijorez. Prea mare e liniştea. Să se fi întâmplat ceva cu el? Nici gând. Davidel stă în fotoliu răscrăcănat, relaxat la maximum, cu capul înfundat în pernă. Fiecare picior e agăţat pe câte un braţ al fotoliului. Eu doar bănuiesc unde e, căci văd în toată splendoarea lor doar ciorapii-pantalon bleumarin. Capul trebuie să fie pe-acolo pe undeva. Aşa c-o iau pe dibuite. Fac un pas înainte şi văd, dintr-o mare de albastru, capul cu păr castaniu deschis, cu gura râzând până la urechi. Şi, totuşi, în postura lui văd un fel de relaxare tensionată, pentru că nu-mi închipui cum reuşeşte să deschidă picioarele aşa de larg. Aha, să-mi arate mie ultima lui figură, acum înţeleg. Oricum, i-e bine.
De la pensiunea montană din Donnersbachwald, Austria, am luat capul unei păpuşi de plastic. Bucata roşie ca focul, în formă de cleşte, se fixează pe chipul pistruiat al unei fetiţe şi-i de fapt părul ei azând continuu. Uuu, ia repede mâna, să nu te arzi!, mai degrabă nu-i pune mâna pe păr, că n-o să-ţi fie deloc bine. Pe deasupra, părul încins poate muşca, atunci când se închide, claccc!!! şi degetul prins doare nevoie mare. Pe deasupra, capul de plastic are un zâmbet înţepenit pe chip: "Uite mozartu'", spune David deodată, râzând cu exact acelaşi zâmbet al jucăriei. Cu mozartu' prin casă fugea Daviduţ şi nici n-aveam habar. Nu se putea ca ţara de baştină să fie alta decât Austria, numai că nu mă aşteptam să devin peste noapte contemporan al marelui compozitor.
Câteodată, când Davidchen stă tolănit în pat, întrebă îngrijorat despre noua lui jucărie: "Unde-i mozartu' meu?" Arunc o privire iute primprejur, nu cumva să lipsească noul odor al Daviduţului din raza ochilor lui. Noroc că i-am găsit locui ei, jucăriei, aşa că-i la vedere şi-i pot împlini dorinţa pe dată. O apucă de cleşte uşurel, ca şi cum n-ar vrea s-o doară ceva, o scoate şi-o pune la loc pe chipul etern râzând, aşa că jucăria ba are, ba este vitregită de părul ăla roşu ca focul. Care arde cu flăcări mari. Nu contează asta pentru băieţelul meu, care spune râzând fericit "mozartu' meu". După care îl aşază cu grijă la locul lui, pe o boxă a radioului. De fapt, la locul lui, pentru că noi ascultăm mai tot timpul Radio România Muzical. Aşa că, adesea, mozartu' lui David ascultă Mozart.

Va urma