Vasilescu, BNR: Un leu mai slab nu ar fi salvat exporturile, dar ar fi omorât bănci care nu trebuia să cadă

Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului BNR, susţine că o depreciere majoră a cursului leu/euro în toamna anului 2008, atunci când a început criza financiară mondială, ar fi avut costuri enorme şi nu ar fi ajutat exporturile. După doi ani de la începutul crizei mai mulţi analişti critică poziţia adoptată de BNR din toamna acelui an, care a decis să susţină cursul absorbind în schimb lichiditatea în lei de pe piaţă. Adrian Vasilescu explică acum ce a stat în spatele acelei politici ca un contraargument la opiniile exprimate de doi analişti la o întâlnire a ZF Expert.

"Miercuri, la seminarul «ZF Expert», doi dintre participanţi, Florin Câţu, director pieţe financiare la ING Bank şi Doru Lionăchescu, managing partener la "Capital Parteners", şi-au focalizat intervenţiile pe Banca Naţională. În fapt, au învinuit politica monetară a BNR de tentativă de ieşire din criză prin înfundarea economiei reale. Şi cum reproşurile par pe cât de dure, pe atât de spectaculoase, şi-au aflat o largă reflectare în toată presa. Mai ales că, la un seminar discuţiile fiind colocviale, fiecare îşi poate spune deschis opinia şi, mai mult, poate primi aplauze. Problemele se complică însă când opiniile exprimate liber ajung faţă în faţă cu logica economică.

Să judecăm. «Politica macroeconomică este complet greşită. Am ales - spune domnul Câţu, referindu-se desigur la politica valutară a băncii centrale, făcută în România - să câştigăm bătălia pe termen scurt cu cursul, dar am uitat că este o bătălie mondială pe termen lung». Cum e văzută această «bătălia pe termen lung» şi cum şi-ar fi dorit să fie angajamentul Băncii Naţionale în această bătălie?! Citez din Ziarul Financiar: «Era mai bine dacă era lăsat cursul să fluctueze liber câteva zile. Dacă se ducea în 12 lei/euro pentru două zile, nu era nicio problemă. Importantă era evoluţia ulterioară». Probabil că domnul Câţu gândeşte că operatorii de piaţă de la Banca Naţională folosesc o baghetă magică, aşa că le-ar fi simplu într-o anumită zi să urce rata de schimb până la 12 lei/euro, s-o lase acolo două zile şi apoi... Ei bine, nu mai aflăm unde ar fi urmat să evolueze cursul în cea de-a treia zi. Un lucru e însă cert: că niciodată piaţa valutară nu a tins să determine o depreciere atât de dramatică. Aşadar, o prăbuşire a leului n-ar fi fost posibilă decât provocată de o intervenţie a Băncii Naţionale. Dar câtă valută ar fi urmat să fie scoasă din piaţă şi să fie adusă în rezerva BNR? Şi câţi lei ar fi urmat să fi fost aruncaţi într-o piaţă care niciodată n-a dus lipsă de lichidităţi în monedă naţională? Şi până unde ar fi urcat inflaţia şi aşa inflamată de criză? Domnul Câţu afirmă, evaziv - evitând să arunce măcar o privire fugară către consecinţele unei deprecieri nu de 12 lei/euro, cum a propus, ci numai şi de 7 lei/euro - că deprecierea «era o supapă bună de eliberare a tensiunii din economie». Şi pune punct.

Domnul Lionăchescu merge însă mai departe. Priveşte spre bănci, care sunt "«actori economici raţionali». După care continuă: «În instituţiile financiare se găsesc unele dintre cele mai luminate minţi. Problema este legată de faptul că acţionează într-un sistem reglementat. Dacă reglementatorul a acceptat tacit această politică, de a transfera ideea ieşirii din criză spre economia reală, ea acolo s-a îndreptat. S-au sacrificat 20 de milioane de oameni pentru salvarea a trei-patru bănci care poate trebuiau să moară şi 180.000 de credite ipotecare». Discursul e nevoie să fie tradus. Când spune «reglementator», nu cred că se referă la politica de reglementare a Băncii Naţionale, care are în vedere doar prudenţialitatea. Fără îndoială, se referă la întreaga activitate a Băncii Naţionale. Şi, luând în calcul şi alte nemulţumiri ale domniei sale la adresa politicii monetare a BNR în aceşti doi ani de criză, este limpede că face trimitere la dobânzi şi la cursul de schimb. Căci, domnul Lionăchescu a afirmat, în alte împrejurări, că BNR ar fi ratat startul scăderii dobânzii de politică monetară şi n-a lăsat leul să se deprecieze mai mult. Iar fără trimiteri la curs şi la dobânzi, acuzaţia privind sacrificarea a 20 de milioane de oameni în locul a 3-4 bănci şi a 180.000 de credite ipotecare n-ar avea niciun rost.

La curs m-am referit deja în acest text. Adaug, aici, că BNR nu s-a opus cursului determinat de piaţă, raportul de schimb leu-euro mişcându-se de la 3,1 la 4,3. O depreciere considerabilă. Dacă deprecierea leului ar fi fost împinsă mai departe, prin intervenţia Băncii Naţionale în piaţa valutară, costurile ar fi fost enorme. Iar România nu ar fi obţinut, în contrapartidă, evitarea recesiunii prin salvarea exporturilor. Fiindcă exporturile n-au căzut pentru că ar fi slăbit competitivitatea prin curs, ci pentru că fabricile şi-au pierdut comenzile. O dovadă este şi faptul că exporturile creşteau când rata de schimb era 3,1 lei/euro, dar s-au prăbuşit cu un leu depreciat. În schimb, ar fi căzut bănci care nu trebuiau să moară, cum crede domnul Lionăchescu, pentru că nicio bancă - absolut niciuna - nu e insolvabilă. Apoi, n-ar fi fost vorba de 180.000 de credite ipotecare, ci de 180.000 de drame ale unor oameni cu credite ipotecare în valută, care ar fi devenit insolvabili. În plus, abia de această dată economia ar fi fost lovită puternic, pentru că s-ar fi scumpit dramatic împrumuturile în valută ale companiilor şi ar fi fost depreciate toate activele.

Cât priveşte dobânda de politică monetară, BNR n-a întârziat niciun fel de start. Pe 5 februarie 2009, când criza lovea Europa, dobânda de politică monetară a fost redusă de la 10,25 la sută la 10 la sută. De atunci a tot scăzut, treptat, până la 6,25 la sută. Nu mai mult însă. Fed-ul a scăzut dobânda până la 0,16 la sută, iar Banca Centrală Europeană la 1 la sută, fiindcă nu aveau de luptat cu inflaţii ridicate, ca Banca Naţională a României; bătălia lor a fost cu deflaţia, care e mai cumplită decât inflaţia.

Mai spunea domnul Lionăchescu: «BNR nu a realizat amplitudinea crizei decât foarte târziu». Dar, toată planeta a realizat târziu amplitudinea crizei. Banca Naţională a făcut însă, încă din 2008, scenarii pentru toate ipotezele, pe care le-a aplicat sistematic atunci când a fost nevoie. N-a vrut însă, prin declaraţii alarmiste, să amplifice criza de nervi ce acapara dezbaterea publică."