De la mersul în poante la grand écart

Pe măsură ce-a înaintat pe drumul a ceea ce numim civilizare, societatea umană a manifestat un grad tot mai mare de deschidere. Fireşte, civilizarea asta e destul de discutabilă. Dacă în ceea ce priveşte nivelul de igienă şi de sănătate, speranţa de viaţă, lucrurile par destul de clare, în alte privinţe (morală, standardizare, identitate individuală, de grup şi naţională ş.a.) părerile sunt mai mult decât împărţite. Încercaţi să convingeţi un oriental că fast-food-urile sunt un pas pe calea civilizării.

Dar, una peste alta, lumea - hai să spunem mai exact: lumea occidentală a mers înainte, nu înapoi. Şi una dintre dimensiunile acestui parcurs este gradul de deschidere, care înseamnă în primul rând idealuri legate de egalitatea în drepturi indiferent de sex, religie, etnie etc. În al doilea rând - indiferent ce spune legea -, înseamnă toleranţă, empatie, ecumenism. În fine (deşi lista e mai lungă), tendinţa înseamnă minţi deschise, originalitate, imaginaţie, inovare.
Din punctul de vedere al deschiderii, societatea omenească arhaică reprezintă limita de jos. Cât mai puţină înţelegere, permisivitate şi drept la libera iniţiativă. Reguli draconice, scrise sau nu, matriarhat sau patriarhat deopotrivă de rigid, împărţirea severă în clase de privilegii, stăpâni şi sclavi, consens general (inclusiv al celor defavorizaţi!) asupra faptului că există oameni superiori şi inferiori, împărţirea fiind făcută după felurite criterii, printra care vârsta şi productivitatea. În unele culturi, de pildă, bătrânii erau duşi să moară departe de trib.
Dacă e permisă o comparaţie frivolă, societatea arhaică era precum o fecioară cu coapsele strânse până la golirea de sânge, de teama unui acces nepermis.
Societatea tradiţională, prin comparaţie - fără a mai intra în amănunte -, s-ar putea asemăna cu o doamnă care îşi îndepărtează picioarele atunci când trebuie şi numai pentru cine merită asta - de regulă soţul, maximum un amant.
Societatea modernă şi postmodernă a dus deschiderea şi mai departe. Paradoxal, atitudinea politically correct, deşi stabileşte ce trebuie să faci şi mai ales să nu faci, în fapt a dizolvat cam toate limitele, impunând ideea că e voie cam orice şi că trebuie să ai înţelegere pentru orice. În linia comparaţiei noastre, vorbim despre o societate în şpagat, ca să nu spunem crăcită.

TUDOR CĂLIN ZAROJANU (n. 1956) a absolvit secţia de Informatică a Facultăţii de Matematică, Universitatea Bucureşti, cu lucrarea de licenţă "O privire matematică asupra piesei «Romeo şi Julieta»", publicată ulterior de Editura Academiei. A lucrat 12 ani în informatică, pe toate sistemele de calcul şi în toate tipurile de limbaje de programare. Din 1992 lucrează în presă: cotidian, săptămânal, lunar, agenţie de ştiri, radio, TV. A debutat editorial cu volumul de proză scurtă "Viaţa ca troleibuz" (1992, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut), urmat de biografia "Viaţa lui Corneliu Coposu" (1996, ediţia a doua 2005), romanele "Reluare cu încetinitorul" (1997) şi "Sfârşitul lumii" (2005), culegerea de proză scurtă "Copiii asfaltului" (2007). În prezent lucrează în TVR, fiind realizatorul talk-show-ului "În spatele uşilor deschise", şi este colaborator permanent al Ziarului de Duminică, Revistei Flacăra şi Radio România Cultural.