Opinie Ionuţ Pătrăhău: Vina noastră colectivă, a unor bancheri şi a unora dintre clienţi, se numeşte „lăcomia“

Citind în ultimele zile disputa condeielor Domnilor Negriţoiu şi Pascariu pe de o parte şi a d-lui Hostiuc pe de altă parte, mi-am amintit o snoavă orientală care m-a amuzat întotdeauna. Într-una din zile s-au prezentat în faţa Emirului doi negustori pentru judecata dreaptă. Primul negustor şi-a expus necazul: " Mărite Emir, acum o săptămână am cumpărat de la acest om aici de faţă o cămilă pentru care i-am plătit jumatate din preţ, urmând ca astăzi să plătesc restul. Am ţinut-o legată şi numai ieri când am vrut să o încalec mi-am dat seama că e oarbă. Acum vreau banii înapoi pentru că am fost înşelat". Până să îl asculte şi pe celălalt negustor, emirul a grăit cu vocea lui înţeleaptă: "Dacă ceea ce spui este adevărat, atunci cred că ai dreptate". A venit şi rândul celui ce vânduse cămila, iar acesta s-a apărat cu convingere: "Mărite Emir, am această cămilă de şase luni şi nu am folosit-o decât legată în caravane, aşa că nu am ştiut niciodată dacă e oarbă sau nu. Când am vândut-o, cumpărătorul nu m-a întrebat oricum dacă vede şi nu am avut habar la ce vrea să o folosească. Mai mult, cămila ar fi putut orbi în timpul furtunii de nisip de acum două zile şi eu n-aş avea de unde să ştiu. Cer restul banilor pe care mi-i datorează". Gândindu-se bine, Emirul glăsui din nou plin de înţelepciune: "Dacă şi povestea ta este adevărată, atunci cred că şi tu ai dreptate". Sfătuitorul Emirului care a asistat în linişte la toată judecata de până atunci se aplecă discret la urechea Emirului şi îi spuse în şoaptă: "Înălţimea Voastră, nu puteţi fi de acord cu argumentele ambelor părţi". Ca şi când ar fi avut o revelaţie, Emirul se întoarse către sfătuitor şi îi spuse: "Adevărat, cred că şi tu ai dreptate".

Revenind la subiectul de dispută dintre bancheri şi clienţii creditaţi, cred că există multe similitudini cu cele de mai sus. Creditorii au avut întotdeauna putere de negociere mai mare decât cea a debitorilor mici şi mijlocii. Din secolul XVI, de când a fost înfiinţată prima bancă în Siena, din vremea cavalerilor templieri, a băncii Vaticanului şi până în timpurile băncilor multinaţionale, ba chiar a cooperativelor de credit şi a cămătarilor, creditorii au impus în mare parte regulile, contractele, dobânzile şi costurile auxiliare. Adevărat, mecanismele de calcul al dobânzilor sunt destul de clare şi transparente în multe cazuri, însă la baza lor stă totuşi costul capitalului acţionarilor, aşteptările de câştig ale acestora. În ultimii 10-15 ani, aceste aşteptări au ajuns la cote nerezonabile din cauza creşterii economice nesustenabile. Şi asta a dus la strădania conducătorilor de bănci de a oferi clienţilor produse din ce în ce mai sofisticate şi riscante, menite a maximiza profiturile instituíţiilor financiare. Fără a insista asupra acestui fenomen discutat şi răsdiscutat în contextul cauzelor crizei şi revenind la băncile din România anilor de dinaintea crizei, cred că am fost atinşi şi noi cei din bănci de flagelul lăcomiei exagerate, de entuziasmul creşterii. Dar asta în aceeaşi măsură cu lăcomia clienţilor acelor vremuri, care pe bună dreptate plecând de la bucuria acoperirii unor nevoi de bază - casă, maşină, afacere, călătorii, tehnologie - au plătit ratele care le-au fost cerute, au semnat contractele care le-au fost prezentate fără să le aprofundeze şi înţelegând puterea pe care băncile o au asupra viitorului lor, au ignorat-o multumiţi de noul nivel de trai.

Provenind din rândul bancherilor, cred pe de o parte că am fi putut avea mai mult discernământ atunci când am alimentat clienţii cu tot felul de credite, atunci când clienţii şi-au amanetat viitorul pentru a obţine în doi-trei ani ceea ce le-a lipsit 50 de ani. Pe de altă parte însă, mulţi se bucură de modernizarea societăţii ce a avut loc după 2000. Cei ce au luat credite ar fi putut avea şi ei mai mult discernământ şi prudenţă atunci când au investit în promisiunile viitorului. Totuşi, bancherii sunt specialişti ai pieţei financiare şi obligaţia noastră de a sfătui clienţii cu prudenţă ar fi fost şi este sporită. E imposibil să întoarcem timpul înapoi. Cred că mai important decât să creăm şi să alimentăm un conflict între bănci şi clienţi este să aşezăm bazele unui sistem care să nu repete greşelile trecutului. Să dăm bankingului o dimensiune socială şi responsabilă, să reconstruim relaţia cu clienţii pe baze transparente şi cât de cât egale. Să renunţăm la costumele scorţoase şi la superioritatea noastră gratuită şi să participăm împreună la reconstruirea societăţii, la reinventarea modelului de evoluţie economică. Am auzit un singur bancher, pe lordul englez fost preşedinte al RBS, spunând acţionarilor "I'm sorry" şi s-a făcut atunci mare vâlvă. Poate că din când în când un "Ne pare rău; am fi putut face lucrurile mai bine, mai sustenabil" valorează mai mult decât un procent de reducere la creditele existente.

Clienţii ar trebui la rândul lor să îşi asume propriile greşeli, propria lăcomie şi lipsa de prudenţă. Şi de acum încolo să nu accepte condiţii care le-ar putea dăuna în viitor. Este cel mai bun şi sigur mod de a ajuta la remodelarea sistemului. Băncile au contribuit decisiv la dinamica societăţii, iar clienţii au construit la rândul lor un nou nivel de bunăstare. Am alimentat creşterea frenetică a unei societăţi comparabile cu un burete uscat în aplauzele acţionarilor. Dacă nu o făceam noi, ar fi făcut-o alţii. Să trecem peste deficienţele asociate, însă să le ajustăm radical de acum încolo. Pentru că zicala conform căreia: "Dacă vom face şi mâine ce am făcut ieri, vom avea şi mâine exact ce am avut ieri" este cât se poate de adevărată. Cred că sistemul bancar are nevoie de o reformă profundă. Pornind de la conceptele de bază, de la mecanismele de împărţire a valorii şi până la unii dintre cei ce îl reglementează şi îl conduc.

Vina noastră colectivă, a unor bancheri şi a unora dintre clienţi, se numeşte "lăcomia".

Urăsc anarhia, conflictele şi forta. Cred că "fericiţi sunt făcătorii de pace". În final îmi recunosc ipocrizia. Am fost conducător de bancă în România, sunt membru în Consiliul de Administraţie al unei bănci din străinătate, am făcut greşeli laolaltă cu lucruri bune şi astăzi nu fac destul în sprijinul părerilor de mai sus. Mi-ar plăcea însă ca atât bancherii, cât şi clienţii să-şi înveţe lecţia, să renunţe la mânie şi să-şi schimbe atitudinea de acum încolo. Şi vorba Emirului: cred că toţi avem dreptatea noastră.

Ionuţ Pătrăhău este consultant şi fost vicepreşedinte la Banca Transilvania