Opinie Sorin Pîslaru: Unde sunt opiniile bancherilor care au calculat transparent dobânzile?

Ziarul Financiar a scris în urmă cu două săptămâni un articol cu titlul "Şansa românilor de a lua credite ipotecare cu 4% dobândă".

Unul dintre cei mai experimentaţi bancheri români, Mişu Negriţoiu, şeful ING Bank, a scris o opinie în ZF în această săptămână cu titlul "De ce este imposibilă o dobândă de 4% la creditele în euro în România".

Dl. Negriţoiu argumentează că plafonarea printr-o reglementare a dobânzii la un credit este contra economiei de piaţă.

Dacă piaţa cere o dobândă de 11%, intervenţia statului este o distorsiune care afectează piaţa, ceea ce se va întoarce tot împotriva clienţilor băncilor, spune dl. Negriţoiu.

Având în vedere aprecierile d-lui Negriţoiu privind "populismul" în abordarea acestui subiect, precum şi eventualele "poticneli" în a asimila regulile economiei de piaţă, trebuie făcute clarificări pentru a exprima punctul de vedere al ZF în cea mai dezbătută chestiune bancară a momentului.

În primul rând, Ziarul Financiar nu poate ignora un fenomen de pe piaţa bancară, iar articolele pe această temă au căutat să explice cât mai neutru şi mai corect situaţia.

Toată discuţia provocată de noua legislaţie privind contractele de credit pleacă de la gradul de transparenţă a stabilirii dobânzii bancare pentru credite. Fiecare bancă a stabilit până la apariţia Ordonanţei 50/2010 aşa cum a vrut formula de calcul a dobânzii. "Dobânda este fixă", spuneau unele bănci în contracte. Dar adăugau: "Banca îşi rezervă dreptul de a schimba rata dobânzii, în funcţie de condiţiile de pe piaţa monetară. Noua rată se afişează la sediile băncii".

Juriştii băncilor ştiu foarte bine, dar nu spun. Ei erau însărcinaţi să găsească cea mai potrivită formulă pentru ca banca să poată modifica discreţionar dobânda. Şi au inventat fiecare diverse formulări. Era ceva ilegal? Nu, până la apariţia noii legislaţii.

Multă vreme, băncile au beneficiat inclusiv de posibilitatea de a pune în faţa clientului abia în ultimul moment, la semnare, contractul de credit.

Astfel, până în 2008, clienţii nici nu puteau compara formulările din contracte. Apoi, tot printr-o ordonanţă, guvernul a impus ca băncile să publice contractele-tip pe site-urile lor. Atunci au fost posibile primele comparaţii între formulări. Şi la 40 de bănci erau 40 de formulări.

Acum, noua legislaţie prevede ca în fiecare contract de credit dobânda să fie legată de un indice transparent, arbitrar. Unele bănci, care inventaseră un "indice de referinţă intern", sunt nevoite să înlocuiască acest indice cu Euribor.

Asta spune Ordonanţa 50/2010. Ordonanţa nu dispune un plafon al costului creditului, ci dispune o transparentizare a formulei de calcul. Este aceasta o plafonare printr-o reglementare a dobânzii contra regulilor economiei de piaţă?

Băncile care stabiliseră o formulă de genul "dobânda de referinţă internă" plus o marjă de 2,5%, rezultând o dobândă de 11%, spun că, dacă vor înlocui aşa-numita "dobândă de referinţă internă" cu Euribor, rezultă o dobândă de 1% (cât este acum Euribor) plus 2,5%, deci 3,5%.

Dar dacă această decizie era aplicată acum patru ani, când Euribor era la 6%, rezulta o dobândă de 8,5%? Atunci era în regulă?

Apoi, tot acest eşafodaj se dărâmă pentru că există bănci care au preferat încă de acum 7-8 ani, când românii abia învăţau ce înseamnă credit bancar, să lege în mod transparent rata dobânzii la credite de Euribor.

"Rata dobânzii la credite este Euribor plus 7%", se stipulează în acest tip de contracte. Foarte transparent. Din păcate, în loc ca aceste bănci să iasă în public şi să spună: nu ne băgaţi în aceeaşi oală, noi am făcut contracte transparente încă de când nu ne cerea legea, aceste bănci tac.

Niciunul dintre bancherii care au fost corecţi cu clienţii lor nu iese acum în public să-şi spună poziţia şi să facă diferenţa faţă de băncile care au vrut să dea impresia clienţilor că au marje de 2,5%.

Deşi au avut de pierdut din această politică de transparenţă, pentru că băncile competitoare ofereau o "marjă" de doar 2,5% aplicată unui fals indicator de referinţă, faţă de 7% marja lor, dar aplicată la Euribor, un indicator verificabil, transparent.

Aici este cheia, chiar în competiţia pe care economia de piaţă trebuie să o asigure. Competiţia trebuie să fie cea care să regleze piaţa, nu statul. De fapt, chiar băncile care deciseseră să aibă un comportament transparent în stabilirea dobânzilor trebuia să reacţioneze faţă de comportamentul celorlalte bănci.

Deşi ştiu foarte bine despre ce este vorba, tac. Nu este singurul domeniu în care se întâmplă aşa.

Anii de comunism, în care ce se vorbea era una şi ce se făcea era alta, îi determină pe mulţi români să nu vorbească, chiar dacă ştiu ce este incorect şi ce nu. Deşi sunt informaţi, sunt în inima sistemului, ştiu foarte bine mecanismele, preferă să tacă din calcul.

Îşi imaginează că dacă ei şi famiiile lor sunt excluse din joc, dacă ei beneficiază azi de dobânzi preferenţiale la credite, scapă de această situaţie. Nu scapă. Această tăcere, în sănătate, în administraţia publică, în afaceri, ne va costa pe toţi, inclusiv pe ei.

Aceasta este una din marile diferenţe între România şi Occident. Abuzurile statului, ale companiilor nu pot fi oprite fără un acut simţ civic, fără ca fiecare să simtă nevoia să vorbească, sub semnătură, despre ceea ce ştie fiecare că este incorect în sectorul său de activitate.

Capitalismul are nevoie de democraţie, de libertatea cuvântului, de curaj, de implicare şi dezbatere liberă pentru a aduce bunăstare.