Iubire şi război la Sarajevo

Margaret Mazzantini şi-a dobândit renumele de mare scriitoare deopotrivă preţuită de critica literară şi iubită de public, cu romanul "Nu te mişca": distins cu Premiul Strega şi ecranizat de regizorul Sergio Castellotti, cu Penelope Cruz în rolul principal, iar tirajul a depăşit un milion şi jumătate de exemplare de la publicarea lui în 2001 (la noi a apărut în 2004, la Editura Polirom, în traducerea Gabrielei Lungu).

După şapte ani de la acest succes fulminant, Margaret Mazzantini se depăşeşte pe sine cu romanul "Venit pe lume", cu un număr aproape dublu de pagini, care declanşează o suită de cronici elogioase în ale căror titluri apar termenii cheie (război şi pace, iubire şi tragedie) asociaţi cu oraşul Sarajevo. Trimiterea la capodopera tolsoiană se ghiceşte printre rânduri în comentariile presei literare, iar superlativele se aglomerează.
Un "Război şi pace" al timpului nostru şi o epopee a condiţiei umane, căci bărbaţi şi femei îndură împreună dramele mici şi mari ale vieţii, ca şi nenorociri neînchipuite ale istoriei ce răvăşesc un oraş şi pe toţi locuitorii lui. Locul măreţiei îl ia firescul lucrurilor mărunte, ritmul se precipită, iar subiectul capătă o turnură de thriller: călătoria mamei şi a fiului de 16 ani se fracturează prin rememorările femeii, trecutul are momente de răscruce, jalonat de surprize iar prezentul răstoarnă tot ce ştia şi credea.
Romanul se poate citi ca povestea unei femei obişnuite, aproape banale, care se sustrage unei existenţe terne şi monotone: la Sarajevo, unde ajunge pentru scrierile lui Ivo Andrić, cunoaşte doi bărbaţi - un poet croat, Gojko, şi un fotograf italian din Genova, Diego. De primul o va lega experienţa prieteniei, de al doilea, cea a iubirii. Viaţa ei se va desfăşura în tot ce are esenţial şi extraordinar la Sarajevo, Roma rămâne doar făgaşul normalităţii.
Celor două experienţe constante din viaţa Gemmei li se asociază alte două, devastatoare. Prima este una individuală, cea a maternităţii: sarcini pierdute prematur, descoperirea sterilităţii, dorinţa tot mai puternică de a avea un copil de la Diego, spaima că l-ar putea pierde mai devreme sau mai târziu, tentativele de a căuta o "barză" într-o ţară estică, adică o mamă dispusă să-şi închirieze pântecul pentru o sarcină.
A doua experienţă este una colectivă: se află în Sarajevo, acaparată de posibilitatea ca să aibă un copil cu ajutorul unei tinere musulmane, Aska, prietena lui Gojko, când brusc se trezesc cu toţii sub asediul miliţiilor sârbe. Absurd şi atrocitate, miracole mici şi orori mari, solidaritate umană şi ură etnică se amestecă în oraşul considerat un soi de Ierusalim al Balcanilor, cu moschee şi sinagogă, cu biserici ortodoxe şi catolice. Sarajevo jalonează existenţa celor doi: Gemma părăseşte oraşul cu copilul dorit, Diego nu.
După 16 ani Gemma se întoarce la Sarajevo însoţită de fiul ei care nu şi-a cunoscut tatăl, pierit în mod ciudat. Regăsirea locurilor şi a oamenilor se petrece sub spectrul războiului ce a lăsat urme pretutindeni. Călătoria o duce în inima lucrurilor neştiute, iar faptele trăite cândva (cărora le datorează pe fiului ei Pietro) au alt resort decât cel ştiut sau ghicit de ea. Iar cititorul, ca şi Gemma, rămâne cu respiraţia tăiată până la finalul imprevizibil.
Margaret Mazzantini a construit personaje puternice şi autentice, înzestrate cu firescul gesturilor şi cu pulsul emoţiilor, fiecare cu vocaţia artei: Gojko îşi recită poeziile, Diego face vizibil în fotografii misterul lucrurilor, Aska se dăruieşte prin trompetă muzicii, iar Gemma are de partea ei literatura, prin povestirea-emblemă a lui Ivo Andrić despre oaia dansatoare.
Arta de mare prozatoare se vede în farmecul personajelor secundare: părinţii Gemmei sau cuplul bătrânilor biologi din Sarajevo, mama şi sora lui Gojko. Şi pretutindeni, frânturi de observaţii subtile ori pătrunzătoare, pasaje de virtuozitate la nivelul microscopic al frazei. Premiul Campiello, concomitent tromba tirajelor, traduceri, ecranizarea ce deja a început sunt de la sine înţelese. Dar este ceva în plus: dintre romanele ultimului deceniu, "Venit pe lume" parcă ar cere Nobelul. I s-ar cuveni şi potrivi - mănuşă.

Margaret Mazzantini, "Venit pe lume", traducere din limba italiană şi note de Gabriela Lungu, Editura Polirom, 2010, 592 pag.

ELISABETA LĂSCONI, eseist şi critic literar. Absolventă a filologiei bucureştene (1980), doctorat susţinut în 1998 cu o teză despre Sorin Titel, publicată în două cărţi ("Oglinda lucioasă, oglinda aburită", Ed. Amarcord, 2000; "Sorin Titel, Ciclul bănăţean", Ed. Univers, 2000).
Colaborări la revistele Adevărul literar şi artistic, Caiete Critice, Cultura, România literară, Viaţa Românească.