ROMAN SERIAL / Trei femei (VII). Întâmplări extraordinare la Vama Veche
A fost o vară fabuloasă, la Vama Veche, în 1973. Irina Vernescu
a ajuns acolo dusă de prietena ei Angela Jianu, căreia i se spunea
Cuchi, o fată superbă şi inteligentă, cu mintea împrăştiată în alte
vremuri, visa să cerceteze în Anglia cărţi vechi şi incunabule şi
chiar a reuşit mai târziu, după revoluţie. Îi spusese că nimic pe
lume nu se compară cu acel capăt de ţară încremenit la început de
secol, dar că trebuie să accepte din start renunţarea la
binefacerile civilizaţiei: veceul în fundul curţii, apa caldă la
butoiul încălzit de soare, nici discotecă, nici restaurant, nici
magazine cât de mici, mici măcar o tutungerie. Era un sat uitat de
lume, pe care autorităţile se încăpăţânau să-l păstreze aşa, la doi
kilometri de graniţă, să nu aibă probleme cu transfugii. Nici
treizeci de case, nimeni nu avea voie să se stabilească acolo,
nimeni nu avea voie să ridice vreo casă nouă, a înălţat una
singură, din cărămidă, cu etaj, scenograful Oni Oroveanu pentru
filmarea la Zodia fecioarei, din 1966, pe urmă a distrus-o cu mâna
lui, să nu se aciuiască cineva, a rămas ruină.
Ajungeai la Vama Veche după ce treceai de 2 Mai, aşezarea de
pescari de la sud de Mangalia deja cu faimă că ar fi cucerit boema
bucureşteană, după ce în primele decenii de după război erai cineva
doar dacă îţi petreceai vacanţa la Costineşti. Acum era de bonton
printre scriitori, actori şi studenţi să mergi la 2 Mai, unde
puteai întinde chefuri monstruoase până la ziuă şi puteai face
nudism, în ciuda interdicţiilor oficiale. Dar la Vama Veche era şi
mai sălbatic. Apropierea de frontieră impunea restricţii
aiuritoare: de-abia te puteai plimba noaptea pe plajă, nici vorbă
să te scalzi în mare la lumina lunii, n-aveai voie să treci dincolo
de perimetrul satului, spre sud, în niciun moment al zilei, era
interzis să-ţi aşezi un cort altundeva decât în curtea sătenilor.
Dar se făceau toate astea la mica înţelegere cu grănicerii care
patrulau de câteva ori pe zi, toţi soldaţi în termen reuniţi de
prin văgăunile Moldovei, cărora în timpul zilei le ieşeau ochii din
cap când vedeau fundurile goale şi ţâţele care umpleau plaja. De
asemenea dezmăţ şi depravare nu auziseră nici în cele mai stranii
poveşti!
De peste un deceniu, Universitatea din Cluj luase în concesiune
locul pe cincizeci de ani pentru o tabără de vară destinată
studenţilor şi profesorilor. Când începuse să se strângă şurubul,
autorităţile tare ar fi vrut să nu fi existat acel contract, puteau
să-l denunţe, dar li s-a părut tam-tamul prea mare, aşa că au
închis ochii. An de an, din iunie până în septembrie, studenţi şi
profesori se schimbau la trei săptămâni, închiriau din vreme
majoritatea caselor, îşi amenajaseră o cantină într-o curte chiar
în centrul satului, ustensilele şi bucătăresele şi le aduceau de la
Cluj, se aprovizionau singuri, iar la orele de masă, de trei ori pe
zi, ţineau deschis şi un bufet, o cămăruţă unde vindeau oricui apă
minerală, vin, la mare căutare era pelinul, tărie, la pahar sau la
sticlă, ţigări, biscuiţi şi ciocolată. Pe lângă clujeni, o mână de
bucureşteni, cu timpul parcă din ce în ce mai mulţi, poate şi în
virtutea faptului că descoperiseră primii acel loc mirific,
închiriau ce mai rămăsese din camerele neocupate. Ingenioşi,
sătenii îşi ridicaseră rapid cămăruţe de vară din chirpici, văruite
de câte ori era nevoie, chiar de mai multe ori pe sezon, mobilate
la repezeală cu un pat şi o masă desperecheate, chipurile pentru ei
şi neamurile lor venite în vizită, nu încălcau interdicţia de a
construi case noi, ei doar se extindeau cu o bucătărioară de vară,
sau mai degrabă miliţia închidea ochii, aşa că erau camere pentru
toţi.
Satul era împărţit exact în două de şoseaua spre Bulgaria. Un şir
de case se întindea de o parte, spre câmpie, altul de cealaltă
parte, iar între acesta şi mare era un teritoriu al nimănui, nisip,
tufe întunecate şi scaieţi păscuţi de câteva capre scofâlcite şi oi
speriate cu lâna plină de ciulini. Aici mai erau urmele unei
cazemate nemţeşti din vremea războiului, unde fuseseră instalate
tunuri care băteau departe spre apă, se mai vedeau tălpile de
beton. Urma plaja foarte lată. Nimic din toate acestea nu mai
există acum, s-a construit alandala după revoluţie în goana după
bani, fiecare ce-a vrut şi unde a vrut, case urâte cu turnuri,
turnuleţe, bodegi din lemn şi plastic în care urlă toată noaptea
muzica. În vara aceea, petrecerile erau liniştite, dacă răsuna
muzica o auzeai doar din casa de-alături, poate nici atât.
S-au întâmplat lucruri extraordinare în vara lui 1973, când Irina
Vernescu a fost prima oară la mare la Vama Veche, dusă de prietena
ei Angela Jianu. Aceasta era însoţită de fantastica ei mamă, în
stare să discute foarte serios despre toate noutăţile din lume,
care n-o scăpa o clipă din ochi, să nu cadă în mrejele vreunui Don
Juan, mai ales că părea să se fi îndrăgostit peste noapte de un
jurnalist care spera să ajungă într-o zi scriitor şi să schimbe
lumea cu cărţile lui. Era cu ei şi un grup de prieteni. Victor
Ciobanu, profesorul ei de literatură universală, îl scosese prima
oară în lume pe fiul Matei, abia învăţase să vorbească şi nu se
dezlipea de mamă-sa Mia, care concocta cu cumnatul ei planurile
unor romane poliţiste, scrise în anii următori şi vândute cu mare
succes, sub semnătura Morogan-Salomie. Muki Morar, profesor la
politehnica din Cluj, împreună cu pufoasa-i soţie, Kindy, îşi
învăţa fiica Dana să înoate. Anamaria Smighelschi purta toată ziua
pe plajă o geantă enormă de rafie, plină cu culori şi cartoane de
toate mărimile, şi a început să deseneze faleza, marea, valurile,
scoicile, niciodată oamenii. Spre deosebire de Vasile Gorduz,
oarecum în afara grupului, care, în acel an, n-a sculptat în piatra
găsită între faleză şi mare decât capete de om şi gorgone. Pleca
dimineaţa din curtea lui Nicu Tănase, aflată în marginea dinspre
câmpie a satului, se oprea să le spună ultimele veşti pe care le
aflase de la Bucureşti, îşi continua drumul spre coliba improvizată
într-o scobitură a falezei, unde cioplea toată ziua, cu apa mării
scăldându-i neîncetat picioarele, printre bolovani, foarte departe
de lumea plajei, gol puşcă, doar pe cap cu o pălărie de paie cu
boruri cât roata carului, şi când încheia vreo lucrare se întorcea
acasă, aducea un cărucior de cărat butelii de aragaz şi se căznea
de unul singur să urce malul abrupt cu pietroiul cioplit. Rosemarie
şi Cornel Zidăroiu se dădeau de ceasul morţii să inventeze motive
de sărbătoare, când nu făceau yoga, şi-au amintit ziua în care se
sărutaseră prima oară şi au chefuit cu toţii, apoi au impus
boubou-l unisex pe care l-a purtat toată lumea seară de seară, până
s-au plictisit, apoi au hotărât că nu e rău să petreacă în contul
viitoarelor onomastici. Anca şi Horea Sandi jurau cui voia şi cui
nu voia să asculte c-or să vadă toate concertele următorului
Festival George Enescu. Nini Popovici primise de la o rudă din
străinătate o puşcă subacvatică cu care a vânat toată vara vreo
trei pisici de mare, le reteza coada lungă şi otrăvitoare, iar
nevastă-sa Anda, o zvârlugă profesoară de engleză care a inventat
aerobicul înainte să fie inventat, le hăcuia şi le pregătea cu sare
să le frigă Stelu Ţiplea, când apunea roşiatic soarele. Ăsta mai
venea cu o găleată de guvizi cumpăraţi în zori de la cherhanaua din
2 Mai, unde mergea o dată pe săptămână cu un alt Cuchi, profesor
sau inventator prin Cluj. Aprindea focul sub o plită în curtea
Mariei, pe care aşeza o tablă întinsă, şi vreme de două ceasuri, în
fum şi în chiotele puştimii fără număr, frigea găleata de peşte,
împreună cu actorul George Bănică, nici o legătură cu mult mai
celebrul său tiz care cânta şansonete. Muki pregătea mujdeiul şi
din când în când le oferea un păhărel de palincă, aşa că, la vremea
începerii petrecerii, erau deja chercheliţi. Dar Stelu Ţiplea nu
apărea în fiecare seară, în acel an îşi petrecea timpul mai mult cu
prietenii lui suedezi, Nani şi Gunnar Jansen, care veneau cu rulota
în fiecare vară din Suedia, mâncau numai salate şi brânzeturi şi
strângeau obiecte stranii aruncate de mare pe plajă cu care el
făcea colaje pentru expoziţii în toată Scandinavia. În '69, Gunnar
avusese un succes fulminant cu o expoziţie la Bucureşti, mai toate
pânzele îi fuseseră cumpărate de particulari şi de stat, îndemnat
la o asemenea acţiune de pictorul Ion Pacea, şef al Uniunii
Artiştilor Plastici, care abia aştepta să-şi deschidă prin
reciprocitate o expoziţie aidoma în Suedia, pe care a şi
organizat-o cu mare tam-tam despre care era imposibil să nu aflăm.
Într-o săptămână chiar nu l-a văzut nimeni pe Stelu Ţiplea, apăruse
o iubită de-a lui, Corina, o blondă misterioasă care a plecat din
ţară în anul următor, după bărbatu-său, cercetător la un institut
din Bordeaux, dar nimeni nu ştia mai mult şi nimeni n-a aflat mai
mult, deşi ardeau de nerăbdare să-l întrebe.
Grupului ăstuia care se întâlnea an de an i se alăturaseră atunci
câţiva tineri care le-au dat peste cap obişnuinţele, studenţi abia
intraţi la facultate şi studenţi în ultimul an care veniseră să se
distreze parcă cu disperare înainte să plece la posturi în
pustietatea cine ştie cărui colţ de ţară unde fuseseră repartizaţi
şi aveau să uite de Bucureşti. Nimeni nu-şi mai amintea cine îi
adusese şi, după ce au produs atâta tulburare, făcând vacanţa de
pomină, n-au mai apărut în anul următor. Abia ieşiseră din
adolescenţă şi se lăsau prinşi de fumuri, povesteau cum făceau rost
de casete cu filme aduse din străinătate de prieteni dubioşi, sau
de filme pentru adulţi pe care le vedeau în grupuri restrânse până
dimineaţa şi vorbeau fără încetare despre ce văzuseră, începeau să
bea şi să fumeze fără să se mai ascundă, dar aveau şi grijă să nu
le scape niciun spectacol de teatru, să nu cumva să fie interzis
îndată după premieră, cum se întâmplase cu Revizorul montat de
Liviu Ciulei. Unii văzuseră la repetiţiile cu public spectacolul
care n-a avut decât două reprezentaţii, altora li se povestise de
atâtea ori că parcă ar fi fost şi ei de faţă când funcţionarii de
la primărie erau invitaţi de primar la şedinţa la care li se anunţa
venirea în urbe, incognito, a unui revizor, iar actorii apăreau
unul după altul, se aşezau pe primul rând de bănci, până când toate
locurile se ocupau şi fiecare nou-venit îi împingea cu fundul pe
cei deja pe bancă, încât cel de la capătul băncii nu mai putea să
stea aşezat, cădea jos şi se muta apoi pe rândul din spate, şi
scena se tot repeta. Rotirea cadrelor scotea ropote de
aplauze.
În acea vară descoperiseră la Vama Veche ceva ce nu-şi puteau
închipui că există, să umble goi pe plajă, să înoate goi, să facă
glume deşucheate fără să li se dea peste nas, să nu răspundă
nimănui de nimic şi chiar să nu le pese de ziua de mâine. Îşi
găsiseră loc să doarmă care pe unde putea, îngrămădiţi uneori câte
trei-patru într-o cămăruţă, şi cât era ziua de lungă se foiau în
jurul grupului constituit, încât până la urmă au fost absorbiţi,
cum absoarbe aluatul făina de pe margini, şi toate câte au mai
urmat nu şi-au mai găsit pricina în prezenţa lor, cum ar fi fost
firesc. Ci pur şi simplu s-au întâmplat.
Răzvan Bobulescu i-a făcut declaraţii de dragoste unei roşcovane,
dar până la urmă, spre surpriza tuturor, s-a cuplat cu Monica
Elefteriade, cu care mai târziu s-a şi însurat. Petrică Roman a
curtat-o pe Anita Florea până când aceasta a terminat-o cu Ion
Bălănescu şi pe urmă i-a făcut declaraţii Ilenei Capdefier care o
încheiase cu Aurel Baltă, dar n-a rămas cu niciuna, pentru că s-a
îndrăgostit peste noapte de Delia Frunză, care i-a făcut mai târziu
şi doi copii. Vladone Iliescu declara tuturor că nu poate trăi fără
Camelia Calotă care îi râdea în nas de fiecare dată când îl auzea
şi pleca cu Lucian clujeanul să se plimbe pe faleză, de unde se
întorcea după multe ore, spre disperarea supirantului. Era o
asemenea brambureală sentimentală, iubiri care se desfăceau şi se
refăceau, încât n-ar fi trebuit să mai mire pe nimeni când au
apărut Irina Vernescu şi Tudor Teodoru întorcându-se mână în mână
după ce căutaseră în zadar sub faleză căluţi de mare, care încă se
mai găseau pe atunci, aruncaţi pe plajă de furtuna din timpul
nopţii. Şi totuşi uimirea a fost atât de mare, că nimeni n-a mai
avut ochi decât pentru ei, ceilalţi puteau să facă ce le trecea
prin cap, n-ar mai fi stârnit nicio fărâmă de curiozitate, pe când
fiecare gest, fiecare mişcare a celor doi erau urmărite,
anticipate, analizate, comentate de parcă ar fi fost pe cale să
schimbe lumea.
Tinerii aceştia care abia intrau în lume, temători şi obraznici,
aduceau cu ei o frenezie care i-a molipsit pe toţi ceilalţi şi o
dorinţă să se bucure de clipa prezentă pe care n-o mai cunoscuseră
în niciun an, toate li se păreau normale, nu se mai plângeau decât
rareori de lipsurile pieţii, lăsau de-o parte discuţiile politice,
dintr-odată soarele parcă ardea mai tare, cerul era mai limpede,
marea mai caldă, până şi grănicerii mai prietenoşi. Poate chiar aşa
era, din cu totul alte motive, dar fără s-o spună toţi erau
convinşi că schimbarea asta fusese adusă de grupul de tineri care
făceau pe grozavii, exact cum făcuseră şi ei câţiva ani mai devreme
şi erau pe cale să uite.
Erau vremuri pe care aveau să şi le amintească cu uimire. Muzica
începuse pe bune să înlocuiască ideile şi cărţile, cum spunea
cineva, deşi încă vorbeau pe rupte de mişcarea hippy, de revoluţia
psihedelică şi, mai pe ocolite, de mişcările studenţeşti de protest
sau se întrebau dacă idealurile tinerilor studenţi germani care se
afiliaseră la Rote Armee Fraktion erau revoluţionare ori nu, la fel
şi ale abia apărutelor Brigate Rosse, dacă într-adevăr exista vreo
legătură între revoluţia sexuală şi revoluţia antimperialistă,
despre habotnicia militantismului de stânga şi ce însemna morala
nouă pe care o clamau intelectualii stângişti ai Vestului care nu
trăiseră o zi măcar într-un regim comunist, mai ales cât de aiurea
li se părea lor, care trăiau într-un asemenea regim, să audă
vorbindu-se de "gherilă urbană comunistă", de atacuri cu bombe şi
manifeste semnate cu sigle stranii, o stea roşie pe care trona o
mitralieră. N-aveau decât o concluzie, pe care, dacă nu pe faţă,
măcar în sinea lor o acceptau cu toţii: nu găseşti un exemplu pe
care să-l urmezi nicăieri, trebuie să te lupţi după capul tău cu
sistemul, chiar dacă eşti sigur că, până găseşti calea cea bună, o
să verşi sânge. Şi nu prea erau dispuşi să ajungă victime, când era
atât de evident că represiunea putea fi totală.
Dar voiau să ştie tot, chiar şi începuturile de scindare ale lumii
literare, despre care le vorbea Victor Ciobanu, ecouri ale "tezelor
din iulie 71" reluate într-o plenară scandaloasă, dezaprobate de
Nicolae Breban aflat la Paris drept "revoluţie culturală" sau de
Marin Preda, care declara că se va sinucide dacă se va reveni la
realismul socialist, nu se revenise, poziţiile fiecărei părţi se
vor radicaliza după câteva luni, dar deja se simţea o crispare şi
se înmulţeau relatările despre activiştii înăcriţi şi speriaţi la
gândul că lucrurile ar putea merge altfel decât indicase Tovarăşul
şi o să cadă paraponul pe capul lor.
Erau ultimele ecouri ale minijupei care răsucise minţile în anii
şaizeci, înlocuite deja cu fustele maxi care ascundeau până şi
gleznele, provocându-ne să visăm, ultimele ecouri ale pletelor
lungi pe care le vânau miliţienii în oraş şi care la Vama Veche se
exhibau în voie, împreună cu ţinutele extravagante purtate când se
lăsa soarele.
A fost anul în care se lansase Bob Marley, iar Elton John era pe
buzele tuturor cu Candle în the Wind, un cântec scris pentru
Marilyn Monroe şi adaptat decenii mai târziu, la moartea prinţesei
Diana, dar mulţi din grup încă mai cântau Adamo sau piesele celebre
ale lui Cliff Richard, Mick Jagger şi ale Beatlesilor, cele lansate
la începutul anilor şaizeci, pe care le ascultaseră la Bucureşti
săptămâni în şir de pe placa trimisă lui Stelu Ţiplea de Sandu
Moisescu, colegul emigrat în Israel unde avea să ajungă mai târziu
şef al poliţiei.
Seara, când se învârteau dansurile sub zarzărul bătrân din curtea
coanei Maria, în care Cuchi băiat agăţase un bec de-o sută de waţi
legat cu un fir lung până la priza din prispa vopsită în albastru
violent, era un amestec incredibil de ritmuri. Anda era de obicei
sufletul petrecerilor, dansa ameţitor, dar cu multă graţie, trecea
de la un ritm la altul, nici măcar nu avea nevoie de partener,
nimeni nu putea ţine pasul cu ea, n-ai fi zis că născuse doi copii,
cei care o vedeau prima oară murmurau "Ce femeie!" şi era aproape
imposibil, oriunde s-ar fi aflat admiratorul, să nu fie văzut de
Nini Popovici care nu se mişca toată seara din scaunul lui de paie,
nimeni altcineva nu îndrăznea să se aşeze în acel scaun, pufăia din
pipă şi nu-şi mai încăpea în piele de mândrie, de parcă le-ar fi
spus tuturor: "Bucuraţi-vă, troglodiţilor, de-asta v-am adus-o
aici!"
Cât era ziua de lungă, leneveau pe plajă, despuiaţi, sau se aruncau
în valurile înspumate până la o epavă pe care doar unul singur a
îndrăznit să se caţere, pluteau pe apă şi se lăsau târâţi încet la
mal, până simţeau sub piele pietricelele ascunse în nisip şi-o luau
de la capăt rugându-se să apară cât mai târziu, spre toamnă,
invazia de meduze de toate culorile şi toate mărimile care le
urzicau trupurile şi îi umpleau de scârbă.
Era un adevărat ritual în vara aceea să te plimbi pe faleză îndată
ce soarele înceta să mai ardă. Până se întuneca şi apăreau
grănicerii să te zorească spre sat erau ore destule în care lumina
se schimba de câteva ori, adierea începea să-ţi încreţească pielea
şi orizontul devenea atât de limpede că-ţi puteai imagina vapoare
care se apropie de portul Constanţa înainte să arunce ancorele la
adăpostul înserării. Cine nu obosise lenevind toată ziua în nisip,
să-l ardă soarele, o lua la pas pe faleză până aproape de 2 Mai şi
înapoi, o plimbare de un ceas în fiecare sens la care porneau
perechi-perechi, aşa cum unii făceau jogging în zori de ziuă. După
o asemenea plimbare au fost văzuţi Irina Vernescu şi Tudor Teodoru
mână-n mână.
Irina Vernescu n-avea decât optsprezece ani, intrase glorios la
facultate după un examen dificil şi ieşea prima oară în lume. S-a
îndrăgostit lulea de Tudor Teodoru, dar n-o arăta, era mult prea
mândră sau prea lipsită de experienţă. Era imposibil să nu-ţi dai
seama ce se întâmplă cu ea, fredona, cu gândul aiurea, roşea când
era privită. Dar se vedea că se pierde când era în preajma lui. Cu
el în schimb nu prea ştiai ce se întâmplă, un chip impenetrabil,
învăţase să nu se exteriorizeze, stăpân pe el până în cele mai
mărunte gesturi şi cu toate astea până şi celor neavizaţi le era
clar că nu e în apele lui. Altminteri, se purtau amândoi ca nişte
oameni normali pe care nu-i lovise nimeni cu leuca-n cap, discutau
teme banale, planuri de viitor cum au cu nemiluita tinerii şi aveau
şi pe vremea aceea, în ciuda îngrădirilor. El, de pildă, ştia că o
să fie profesor, după ce o să termine facultatea, dar îşi imagina
c-o să aibă într-o zi o editură sau măcar o să lucreze la o editură
la care va publica multe cărţi premiate în Occident, îi va căuta
personal pe autori să le obţină dreptul de a-i traduce în
româneşte, va negocia cu impresarii şi cu editorii lor, va călători
la târgurile internaţionale de carte, va cunoaşte somităţi şi
oameni celebri, poate îi va intervieva pe unii şi, în timp,
confesiunile lor se vor aduna într-o carte voluminoasă cu
dezvăluiri senzaţionale pentru care va primi premiul Uniunii
Scriitorilor sau poate chiar pe cel al Academiei. Uita că nu ieşise
din ţară nici până la Ruse şi n-avea şanse dacă şi-ar fi depus un
dosar pentru paşaport pentru că istoria familiei atârna greu, dar
era convins că toate astea or să se schimbe într-o zi. "Toate astea
or să se schimbe într-o zi", întărea Irina şi el ştia că nu râde,
ci chiar crede ce spune.
Lucrurile pe care i le povestea Irina i se păreau miraculoase,
pentru că îi vorbea despre o lume pe care el n-o cunoscuse, de
pictori, sculptori, ceramişti, muzicieni şi actori care formau un
cerc închis, cu faima că sunt adversari ai regimului, urmăriţi
peste tot de Securitate mai abitir decât omul obişnuit. Îl bombarda
cu bârfe de atelier, cancanuri din expoziţii şi din culisele unor
avanpremiere, cu numele sonore ale unor bărbaţi şi femei care
apăreau în ziare sau la televizor. Vrea să se dea mare, îşi spunea
Tudor Teodoru, să mă impresioneze. Dar cum ea continua de parcă ar
fi relatat pagini întregi dintr-o carte pe care tocmai o citise cu
neplăcere, Tudor Teodoru a avut brusc revelaţia că ea povesteşte ca
să scape, că spune ce a văzut, ce ştie, ce i s-a spus, doar ca să
se lepede, dacă e posibil, de ceva ce o apăsa. Nu ştia că nu e
posibil să te lepezi de apăsare, dar continua să vorbească despre
lumea din care venea şi care părea fascinantă celorlalţi, nu şi ei.
Imaginea răsărită din vorbele ei părea diferită, nici măcar nu erau
adversari ai regimului sau oricum nu erau toţi, cum nu erau
urmăriţi decât puţini, şi Irina Vernescu vorbea cu dezinvoltură,
nu-i păsa că subiectul era delicat şi primejdios, sau că o poate
auzi cineva care să-i facă rău, brava şi ştia că bravează şi asta
i-a plăcut foarte mult lui Tudor Teodoru.
- Eşti tare nostimă, i-a spus.
- Nostimă pe naiba! Vrei să spui inconştientă.
Aşa a început o prietenie care avea să dureze.
Toate s-au lămurit în penultima zi a acelei veri memorabile, de
ziua Irinei, când a fost o sindrofie care avea să rămână de pomină,
cu pisică de mare şi guvizi fripţi pe plită, o oală cu scoici
culese de Victor şi Muki din golful falezei, curăţate ore în şir de
toate fetele şi fierte cu orez şi mirodenii, sandviciuri cu
slăninuţă unsă cu usturoi, cârnăcior adelenesc tăiat, pentru că era
pe terminate, în feliuţe atât de subţiri că aproape vedeai prin
ele, şuberecuri cumpărate de Cornel de la singurul turc din
Mangalia în stare să le facă cum scrie la carte, sucuri, vin pelin
şi râuri de palincă, asta nu ştiu prin ce minune parcă nu se mai
termina. Au înconjurat-o pe Irina şi i-au cântat, aproape pe
întuneric, Happy Birthday; becul agăţat de Cuchi băiat în zarzărul
din curte se arsese şi nimeni nu-şi amintise să cumpere altul, aşa
că bâjbâiau şi erau atenţi să nu se calce pe picioare. Mia şi Anda
au adus tortul din biscuiţi la care munciseră toată după-amiaza
să-l orneze cu vişine din vişinată, cărora le scoseseră sâmburii cu
ace de siguranţă şi pe care le aranjaseră sub formă de inimă, în
mijloc înfipseseră singura lumânărică pe care o găsiseră, dar şi
aşa Irina a trebuit să sufle de trei ori s-o stingă, atât era de
emoţionată, toţi au făcut coadă s-o îmbrăţişeze.
Când a venit rândul lui Tudor Teodoru s-o sărute, aproape că se
săturaseră de ceremonial, unii se retrăseseră pe băncuţele curţii
cu paharele în mână şi au pierdut momentul în care el a pus un
genunchi în pământ şi i-a spus:
- Tu sigur o să fii soţia mea!
Niciunul n-a auzit răspunsul Irinei pentru că surpriza a fost atât
de mare, încât cei mai mulţi au izbucnit în chiote, iar cei care nu
văzuseră scena se buluceau să întrebe ce s-a-ntâmplat şi s-a produs
o hărmălaie de nedescris, ca în zilele bune, cu strigăte repetate
de Să trăiască! şi muzică dată cât se poate de tare de Nini
Popovici şi doar Victor Ciobanu, care supraveghea totul ca un
împărat, să nu iasă din limitele decenţei, a umplut repede cu
palincă un pahar de plastic pe care l-a dus grănicerului ivit la
poartă, şoptindu-i: o cerere în căsătorie, dom'le, nu vezi asta
toată ziua, iar grănicerul a râs mânzeşte şi a dat peste cap
paharul.
Din clipa în care au încetat chiotele, parcă ar fi uitat cu toţii
ce auziseră şi atmosfera a semănat cu cea din oricare altă seară,
băutură şi bancurile ştiute până mult după miezul nopţii, doar că
Irina Vernescu nu s-a mai retras cu Tudor Teodoru dincolo de
portiţă, pe nisip, să disece lumea şi să-şi spună poveştile, cum
făceau în alte seri. De-abia se priveau, şedeau la distanţă unul de
celălalt şi parcă le-ar fi fost teamă să-şi amintească ce se
întâmplase şi să afle că nu se întâmplase.
Pe urmă nu s-a mai întâmplat nimic, s-a sfârşit vacanţa, nimeni
n-avea curajul să întrebe ceva şi părea că trecuse o veşnicie până
am auzit că se căsătoriseră în ascuns, fără ştirea nimănui. Nu s-a
ostenit unul să ne dea vreo explicaţie.
Din volumul în pregătire la Editura Cartea Românească
STELIAN ŢURLEA (n. 1946) a urmat studii
de filologie (1968) şi filosofie (1976), la Bucureşti, a fost
aproape trei decenii redactor de politică externă la revista
"Lumea", a condus, după 1989, revistele "Lumea", "Zig-Zag", apoi
ziarul "Meridian", după care a lucrat în televiziune, ca şef al
departamentului de ştiri al Antenei 1. Din 1996 lucrează la PRO TV,
din 2000 este şi editor senior al Ziarului de Duminică. Este
autorul a zece cărţi de publicistică, zece romane, opt cărţi pentru
copii şi două traduceri. A îngrijit trei albume. A primit Premiul
Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii (2003), Premiul
Asociaţiei Editorilor din România (AER) pentru literatură pentru
copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006),
Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2007). A fost
nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură
pentru copii în 2000 şi Premiul AER pentru roman în 2003.