REPORTAJ / Scriitorul angajat

Aud tot mai des în jurul meu discuţii privind rosturile literaturii şi rolul scriitorului în societate. Ele au pornit, în primul rând, de la observaţii (speculaţii) vizând criteriile nominalizării şi mai apoi ale decernării Premiului Nobel. Sigur, pe lumea asta mai există şi alte multe premii prestigioase, ce produc consecinţe faste autorului, editurii, culturii respective.

Sunt premii ce onorează scriitura, sunt premii care onorează soliditatea tradiţională a unei opere, sunt premii care onorează îndrăzneala, experimentul. Şi tot aşa. Noi ne raportăm mereu la Nobel. În componenta criteriilor apare tot mai apăsat - de altfel, a apărut cu mult înainte - unul extraestetic, vizând militantismul, civismul sau politicul. Un mare scriitor care nu posedă în biografia sa dramatice evenimente generate de conflictul între el şi lumea în care a trăit are puţine şanse la Nobel. Din nefericire, nu toţi marii scriitori ai lumii au avut vocaţia civismului care să-i ducă la închisori, deportări ori chiar condamnări la moarte.

E un fapt omenesc, poate dureros, dar real: nu toţi oamenii au vocaţia de eroi tragici. Şi iată că nici toţi marii scriitori -care sunt conştiinţe ale lumii lor - nu s-au intersectat în biografia lor cu conjunctura politică, socială care să le ceară să devină eroi. Poate a trecut pe lângă ei, poate ei înşişi nu au fost atenţi la ea, cine să spună ce şi cum nu s-a potrivit.

Lumea noastră - vorbesc de lumea în ansamblul ei la acest început de secol XXI - cere sprijinul celor al căror cuvânt poate fi auzit şi ale căror fapte pot fi urmate. Vedetele de film, muzică sau sport sunt angrenate în acţiuni umanitare, iau poziţie radicală în probleme mari ale omenirii. I-am văzut mergând în zonele sărace ale Africii, înfiind copii şi ajungând să compună familii multinaţionale, ca să zic aşa, participând intens la semnalarea pericolelor încălzirii globale, dispariţiei unor specii de animale de pe faţa planetei, absenţei democraţiei în unele ţări, resurecţiei fundamentalismului etc. etc. La rândul lor, scriitorii au denunţat orori, au militat pentru drepturile minorităţilor de toate felurile, au ironizat mentalităţi, comportamente ale unor lumi închistate în valori atât de conservatoare încât au devenit o frână în calea libertăţilor, atentând chiar la demnitatea, personalitatea umană. Fiecare astfel de gest a atras atenţia lumii întregi, a sensibilizat oameni şi poate guverne.

În spatele acestor gesturi stau adesea şi interese mult mai prozaice, precum campanii de imagine şi deduceri de impozite, dar şi resorturi psihologice cum ar fi deruta existenţială, revărsarea de altruism ca o altă formă de egotism, neştiute şi încurcate mustrări de conştiinţă sau compensarea unor traume din copilărie.

Să nu neglijăm industria care se ţese în jurul vedetelor, o industrie care până la urmă are drept scop banul, profitul. Nici scriitorii de succes nu mai sunt, pe alte meleaguri, fiinţele fragile, abulice, cu capul în nori. Mecanismul creării succesului funcţionează şi în cazul lor la fel. Iar mai nou în acest mecanism a fost introdus civismul, vizibilitatea autorului în lumi care aparent nu au tangenţe cu domeniul literar. Turneele de conferinţe sunt minuţios pregătite în funcţie de public, de realităţile sociale şi politice ale locului. În fine, proiectele şi programele finanţate de diverse instituţii şi fundaţii - mai ales europene - sunt în principal, ca să nu zic exclusiv, orientate spre acele teme şi subiecte civice şi politice generate în laboratoare politice.

Aşadar, scriitorului i se cere angajare. Aud tot mai des o afirmaţie bulversantă: nu contează cum scrii, contează despre ce scrii. Nu numai atât, dar s-au stabilit şi temele care ar face marele scriitor. În cazul realităţilor româneşti, ele ar fi ororile securităţii, dramele sociale (dacă se poate cele care au deja publicul prin prezentarea lor în media), minorităţile, mai ales cele sexuale. Mă gândesc că, dacă ar fi trăit în zilele noastre, bietul Creangă, cu universul lui mărunt, ţărănesc, fără un dram de conştiinţă şi de angajare politică sau socială, nu ar fi avut nicio şansă de a fi măcar scriitor dacă nu mare scriitor. Teoria întâietăţii subiectului faţă de formă are o imensă hibă: aşa cum un scaun trebuie să aibă patru picioare pentru a fi funcţional, tot astfel un mesaj produs prin intermediul artei trebuie să se supună rigorilor artei pentru a fi eficient.

CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licenţiat al Facultăţii de Filologie (1974) a Universităţii Bucureşti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cărţile de proză i-au fost premiate de ASPRO, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista "Luceafărul". Premiul APLER pentru jurnalism cultural.

Este prezent de la primul număr, săptămânal, cu rubrica "Reportaj", în "Ziarul de Duminică".

Este preşedintele secţiei Proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti.