SPIRITUALIA / Statutul martirilor din rezistenţa anticomunistă

Fără a avea complexe prea mari, Biserica Ortodoxă Rusă a declarat martiri şi sfinţi o sumedenie de persoane care au murit pentru credinţă în timpul comunismului. Chiar dacă există nenumărate astfel de cazuri şi în România, din motive greu de explicat, Biserica Ortodoxă Română (BOR) deocamdată tace.

S-a scris abundent despre personalităţi de talia unui Sandu Tudor (devenit schimonahul Daniel), despre Pr. Arsenie Boca etc. - oameni care au demonstrat că se poate lupta pe căile şi cu armele binecunoscute ale creştinului, care într-un cuvânt ar putea fi numite, simplu, rugăciune. Cu siguranţă va veni vremea când scăpând de propriile-i complexe legate de colaborarea unora dintre ierarhi cu Securitatea comunistă, Sf. Sinod al BOR va decide canonizarea celor sus-menţionaţi. Cu atât mai mult cu cât datorită harului său manifestat şi în timpul vieţii şi după ce a plecat din această lume, unul precum Pr. Arsenie Boca, de exemplu, este realmente venerat de foarte-foarte mulţi români.

Unii ridică însă şi problema celor care au luptat în rezistenţa anticomunistă din munţii României - fenomen unic în istoria estului aflat sub talpa bolşevică. Pot fi aceştia consideraţi martiri?

Sincer, este o întrebare la care nu am un răspuns. Pe scurt spus, martir este cel care se jertfeşte pentru apărarea credinţei. Cât de credincioşi erau aceşti oameni - eroi, să nu ne ferim de cuvinte! - care şi-au apărat libertatea proprie şi a ţării? Desigur este greu de evaluat, ar trebui discutat fiecare caz în parte, ceea ce nu este deloc facil, mai ales că aceşti eroi nu au fost puţini…

Am în faţă o carte apărută acum câţiva ani care ar putea fi lecturată şi prin prisma problemei de mai sus: "Jurnale din rezistenţa anticomunistă", Vasile Motrescu, Mircea Dobre, ediţie îngrijită de Liviu Ţăranu şi Theodor Bărbulescu, cu un Cuvânt înainte de Ion Gavrilă-Ogoranu (Ed. Nemira, 2006). În paranteză fie spus, îngrijitorii ediţiei nu dau date foarte amănunţite despre eroii acestei cărţi, autorii celor două jurnale, chiar dacă mai există câte ceva... S-au mulţumit ca, alături de cele două jurnale, să pună doar câteva documente găsite la CNSAS în care sunt scrisori către autorităţi - adesea emoţionante - ale lui Vasile Motrescu. Nu este ceea ce s-ar numi o ediţie critică a jurnalelor celor doi partizani.

Pe de altă parte, dacă cel de-al doilea jurnal conţine banalităţi terestre, majoritatea cu privire la starea vremii ori la procurarea hranei zilnice, jurnalul lui Vasile Motrescu este pe alocuri spectaculos. Ţăran simplu, dar foarte inteligent, în opinia lui Ion Gavrilă-Ogoranu, Vasile Motrescu este un "personaj" tipic antisistem. Paginile sale conţin uneori - poate din motive tactice - perspective critice inclusiv adresa la Occidentului. Dar desigur că toate tunurile şi le îndreaptă asupra invaziei sovietice prin care a fost răpită o bună parte din Bucovina, iar ulterior a generat instalarea comunismului în întreaga ţară. Dincolo de naivităţile omului simplu, pana sa este nemiloasă, verbul său este adesea memorabil. Făcător de versuri naive, consideră că şi acestea sunt o armă cu care se poate rezista noii puteri...

Dar cele mai interesante - din punctul de vedere al rubricii de faţă - sunt acele pagini dedicate credinţei. Motrescu este un om care se roagă zilnic, care citeşte zilnic din Biblie, în condiţiile în care stă ascuns prin cine ştie ce văgăună din inima pădurii, mereu în căutare de hrană, permanent atent la reprezentanţii puterii care-l vânează necontenit.

În paranteză trebuie spus că Vasile Motrescu (născut în 1920 în Vicovul de Sus, jud. Suceava), devine partizan încă din 1944. La un moment dat se predă (1951), este arestat, bătut, şi se încearcă folosirea sa (în 1952) ca momeală pentru capturarea altor partizani (grupul lui Ion Gavrilă-Ogoranu, din Munţii Argeşului). Motrescu face jocul Securităţii, pentru a putea ieşi din închisoare, dar în momentul decisiv îl avertizează pe Ogoranu, salvându-l, şi fuge din nou în Bucovina. Va sta ascuns aici timp de 6 ani - în 1958 este tradat de un ţăran, este prins şi executat.

Vasile Motrescu este un om care suferă enorm datorită condiţiei sale. Nu are alura unui ascet care se bucură de singurătate. Din dragoste de libertate şi-a părăsit soţia şi cei doi copii minori, familia sa este la rândul ei hăituită de comunişti (îngrijitorii cărţii nu o spun: toate rudele lui Motrescu - soţia, fraţii, părinţii, au fost arestaţi, bătuţi, ameninţaţi, unii au făcut ani grei de puşcărie). Aşadar el nu s-a retras departe de lume din dragoste de Dumnezeu. Dar dragostea sa faţă de libertate este susţinută de credinţa creştină. Fiind obligat să-şi sape bordeie ascunse în pământ, îşi plânge soarta, îndelung: "Oare aşa de mult să fi păcătuit eu înaintea lui Dumnezeu ca să nu am parte nici de lumina zilei de care se bucură toţi păcătoşii?" (p. 79). Sau "De multe ori mă întreb pentru cine le sufăr eu toate astea şi pentru ce? Oare dacă voi scăpa voi avea eu oare vreo răsplată? Căci sunt foarte greu de imaginat toate lipsurile, suferinţa, durerea sufletească şi cea trupească căci nici bolnav n-am timp să fiu. Frigul, foamea, lipsa de îmbrăcăminte şi toate cele ce are nevoie un om… dar pentru cine le suferi? Şi totuşi mă rog lui Dumnezeu, păzesc poruncile lui şi nu cârtesc împotriva lui căci este spre binele meu, căci omul prin suferinţe ajunge la cunoştinţă de Dumnezeu." (p. 81).

Mai ales iarna viaţa sa este foarte aspră - suferă de foame, de frig, de singurătate: "Duminică, 11 ianuarie 1953. Repaus, citesc, mă gândesc, mă frământă viaţa de vizuină, toată ziua nu ies din colibă că este frig, este zăpadă mare, aşa îmi trăiesc viaţa până s-o îndura Dumnezeu să mă scoată din întuneric la lumină, noaptea, ca de obicei am citit din Biblie până la ora 11, iar de la ora 11 la ora 2 am compus nişte versuri, să-mi mai treacă din timp. Nu ştiu ce să mai fac cu viaţa mea de pustnic, de ce să mă apuc, să treacă timpul, să nu mă doboare întristarea şi gândurile negre. Până la ziuă puţin am dormit, tot m-am frământat." (p. 88).

Uneori se simte părăsit, oamenii din sat care-l mai ajutau cu de-ale gurii au fost bătuţi şi ameninţaţi de autorităţi (unii au făcut şi închisoare - lucru care ar fi meritat, iarăşi, subliniat de îngrijitorii cărţii): "Duminică, 22 iunie (1952). Repaus. Citesc în Biblie şi rugăciunile obişnuite şi odihnă şi mă gândesc cum în ceilalţi ani de prigoană mă ajutau oamenii, iar acum trăiesc din mila Domnului" (p. 56). Alteori confraţii îi înşală aşteptările - în iarna grea şi în condiţiile lipsei de hrană, cei doi, de asemenea partizani, cu care locuieşte sub un acelaşi acoperiş o perioadă se comportă straniu, astfel încât Motrescu notează amărât: "nu-mi trebuie tovărăşia nimănui căci astăzi e lucru mare să fii om şi să crezi pe om când este în suferinţă şi nu are nici un sprijin de la nimeni afară de Dumnezeu care ne rabdă" (p. 99).

De Crăciun sau de Paşte este singur, suferă, sau, dimpotrivă ajunge să se împace cu soarta: "Am petrecut cu ajutorul lui Dumnezeu şi acest Paşti în linişte şi stau în miros de floricele şi cântec de păsărele." (p.110)…

Nu ştiu dacă acest om a fost martir, dar a fost cu siguranţă unul dintre nenumăraţii Oameni cu suflet mare ai acestui pământ.