Poezia e prietenie

Poezia este un semn de prietenie faţă de spirit, încercând, pe o cale esenţializată, prin trăire lirică, să aducă ce-i mai adânc din inima pe buzele omului. "Mă simt prieten cu frescele estrusce din Tarquinia de acum aproape trei mii de ani", a spus poetul austriac Bernhard Widder. El relua afirmaţia prozatorului gălăţean Dimitrie Lupu - care dorea să lărgească dezbaterea despre poezie şi prietenie, afirmând că el se simte prieten cu Michelangelo, chiar dacă sculptorul nu mai trăieşte. Aşa că arta şi prietenia nu se rezumă la o relaţie in praesentia, în timpul existenţei a doi prieteni - cum a fost prietenia între Schiller şi Goethe -, ci poate însemna legătura peste timp, în spirit a oamenilor.

Aristotel spunea că " prietenia este un spirit în două trupuri". Chiar acest lucru ni l-a amintit Paul Spirescu, când a pomenit despre La Chute, povestirea lui Albert Camus, unde prietenia însemna că, atunci când unul dintre prieteni a ajuns la închisoare, celălalt a hotărât să zacă cu pieptul gol pe podeaua rece, ca să simtă şi el suferinţa celui închis. Prietenia înseamnă, spunea unul dintre interlocutori, că un prieten poate să-şi dea viaţa pentru celălalt, la fel cum soldatul la datorie face sacrificiul suprem pentru patrie. Numai că prietenul adevărat nu este obligat de nici o uniformă să facă acest lucru, de nici un jurământ să se sacrifice, ci o face, pur şi simplu, din prietenie.

Profesorul de filosofie şi poetul gălăţean Iulian Grigoriu a moderat discuţia cu chipul îndreptat către Dunăre şi vechea Biserică Sfânta Precista din Galaţi. Aşa a început "Festival Internaţional de Literatură ale Revistei Antares",ediţia a 12-a, gândit şi coordonat de către poetul gălăţean Corneliu Antoniu. Este unul dintre aceia care, cu bani puţini, dar cu suflet mult, însufleţeşte de peste un deceniu, pentru câteva zile, apele Dunării care dau ultimul lor cot spre Marea Neagră.

Cu mulţi poeţi români, printre care îl amintim pe Liviu Ioan Stoiciu, Corneliu Antoniu, Sterian Vicol, Ruxandra Anton, pe prozatorea Doina Popa, gălăţenii Dimitrie Lupu, tinerii Adrian Haidu şi Nicoleta Onofrei, Stela Iorga, Aurel Rău, traducătorul Petru Iamandi, ca şi scriitori brăileni, dar şi invitaţi din străinătate, Triin Soomets şi Jaan Malin din Estonia, Helen Dwyer - Republica Irlanda, Hanane Aad - Liban, Bernhard Widder - Austria, Peter Waugh - Marea Britanie, Petar Chuhov -Bulgaria şi Gaal Aron - Ungaria, festivalul nu a fost punctat doar de inspirate recitaluri poetice ale participanţilor străini - în lecturi bilingve - şi români, ci şi de o necesară aplecare asupra poeziei şi prieteniei, ca şi a limitelor literaturii. Am avut privilegiul de a asculta una din cele mai vechi limbi încă vorbite, limba celţilor, gaelic, dar şi estoniana. Cea din urmă a trezit vii reacţii din partea poetului maghiar Gaal Aron. Am aflat că estoniana face parte dintre limbile fino-ugrice. Aron a descoperit nebănuite similitudini cu maghiara, minunându-se.

Am fost şi martorul unei lecturi în locuri neconvenţionale, cum ar fi pe malurile umflate ale Dunării, seara târziu: Jaan a recitat cu picioarele goale în apa Dunării, poate că şi pentru că şi-a dorit foarte mult să facă baie în Dunăre, ceea ce n-a izbutit, fiindcă plaja din Galaţi a fost înghiţită, provizoriu, de ape. Fiecare dintre poeţii de pe malul Dunării a recitat din poezia altui poet, dând o notă aparte de interpretare creaţiei celuilalt, Petar şi Triin, Jaan şi cu mine, Adrian şi Nicoleta, Stela Iorga, fiecare am încercat să ne desluşim nu numai prind gând, ci şi prin timbru şi mimică poeziile celuilalt. Nu rară a fost mirarea poeţilor, găsind o notă neaşteptată în lectura celuilalt. Frumos să vezi zâmbetul de satisfacţie al autorului, redescoperindu-se. Poezie şi prietenie.

Lecturile organizate la bordul vapoarelor care ne-au purtat pe undele Dunării au continuat şi după ce nava a ancorat la chei şi apa s-a liniştit. Poeţii, nu. Tot mai aveau de spus lumii ceva. Liviu Ioan Stoiciu a citit în stilul său inconfundabil - cu o forţă aparte, rărind cuvintelor cu pauze, cu gestică, purtându-ne din munţi până-n vale, ca s-o ia de-a binelea, iremediabil, pe Dunăre-n jos, scoborându-se iarăşi printre noi din Parnasul creaţiei - o poezie scrisă la cald, invitându-mă s-o traduc instantaneu în limba engleză, ceea ce m-a pus la grea încercare. Poeţii tineri îşi traduceau poeziile în engleză şi le citeau, pentru ca şi oaspeţii de peste hotare să le înţeleagă. Ne-a surprins pe toţi plăcut poetul brăilean Păun Condruţ, care, în timpul croazierei pe Dunăre, a născocit mai multe epigrame mustind de umor cu adresă la participanţi, epigrame dezvăluite abia la final, după ce ne-a radiografiat mai bine decât medicul cu aparatul Roentgen.

Şi amfitrionul nostru, Corneliu Antoniu, stimulat de atmosfera festivalului, a scris o poezie pe care ne-a recitat-o tuturor pe vasul ancorat în port. O singură recitare care ne-a tăiat răsuflarea. Poate una dintre puţinele recompense pe care şi le-a făcut el însuşi după un efort de un an în organizarea evenimentului. Poetul gălăţean Ion Zimbru a născocit pe loc o poezie pentru Hanane, pe care ne-a intrepretat-o. Putem spune că festivalul a însemnat şi o adevărată emulaţie pentru poeţii străini şi cei români. Triin mi-a scris că a aşternut pe hârtie un ciclu de poezii după întoarcerea în ţară. Iar Bernhard a citit din ciclul său de poezii scrise când a fost cu alt prilej în România, în gând, poemul despre Coloana Infinitului lui Brâncuşi, pe care el o numeşte Coloana Nevăzutului. Mi-a mărturisit entuziasmat că vrea să scrie o serie de eseuri despre România, pe care a vizitat-o pentru a opta oară. "E atât de frumoasă. Peter, habar n-ai în ce ţară frumoasă trăieşti", mi-a zis Bernhard.

Dezbaterea Care sunt limitele poeziei a fost moderată de criticul literar Vasile Spiridon, care a făcut o incursiune în ceea ce a însemnat cenzură în epoca ceauşistă şi comunistă în genere, amintind totodată că după anul 1989 s-a confundat libertatea cu dreptul de a scrie orice, inclusiv ceea ce s-a numit poezia vaginului, unde sexualitatea este exacerbată. Domnul Sterian Vicol a deplâns maculatura care apare pe piaţa de carte, prea mulţi poeţi fără chemare fiind publicaţi de edituri necunoscute, pe propriile speze sau pe bani unor amici. Domnul Vicol a subliniat - în afara dezbaterii - că poetul Liviu Ioan Stoiciu a împlinit o vârstă rotundă, aceeaşi ca şi domnia-sa, vrând să citească o pozia în cinstea lui. O intenţie care nu a fost, în final, fructificată în cursul dezbaterii cu altă temă, ci pe vasul Lacul Sărat, în clipocitul Dunării dulce din cheiurile Galaţiului. Hanane ne-a mărturisit că şi astăzi există un organ al cenzurii în Liban, poeţii şi intelectuali simţindu-se îngrădiţi în ceea ce scriu. Ei folosesc metafore şi parabole, pentru a scăpa de furcile caudine ale cenzurii, aidoma poeţilor români înainte de 1989. Poeta Helen Dwyer ne-a relatat cazul unui terorist irlandez, băgat la închisoare, pe căre solitudinea l-a transformat în poet. S-a insistat, din nefericire, prea puţin asupra fenomenului autocenzurii, mai grav şi mai profund în existenţa unui creator decât cenzura. De asemenea, în chestiunea limitelor poeziei - adică ce este şi ce nu este poezie - ar fi putut fi amintite măcar noi sorturi apărute cu timpul, cum ar fi poezia-performance, poezia sonoră sau poezia slam. În general, şi colaborarea între poezie şi alte forme de artă ar fi fost interesant de supus dezbaterii.

Surpriză. Festivalul nu s-a oprit doar la Galaţi şi Brăila, ci a continuat şi la Buzău, unde, în organizarea poetului şi istoricului Gheorghe Petcu - o minunată şi inspirată gazdă -, am citit la vechea bibliotecă a oraşului, la cel mai vechi liceul din Buzău, "Spiru Haret", lăcaş care se străduie să menţină spiritul de mai bine de un secol şi jumătate, unde liceele de renume erau şi pepiniere pentru învăţători, meniţi să înveţe a răspândi lumină şi în cel mai îndepărtat cătun al judeţului. Nu înainte ca un spectacol de ţinută al elevilor de la liceu să ne fie prezentat - muzică uşoară, dans. "Ce multe talente sunt în România", exclama cu satisfacţie Liviu Ioan Stoiciu. Iar noi nu le ştim, asediaţi continuu de prost-gust. Tot acest festin de Buzău s-a încheiat printr-un remarcabil concert la o pensiune ascunsă sub fagii dealurilor din localitatea Sărata Monteoru: a cântat pentru noi Bianca, una dintre cele patru soliste ale lui Ovi şi Paulei Seling - o voce remarcabilă din Buzău, imediat invitată de către poetul Ion Dumitru la München, ca să cânte!!! -, o formaţie de lăutari, voci minunate de muzică populară, dar şi Nemuritorii, această formaţie de haiduci ai muzicii populare şi rock, ce-a apărut în sală cu măşti şi în straie de cioban, gata să ia de la bogaţi, ca să dea la săraci. Având în vedere că noi nu eram bogaţi, nu au avut de lua, dar fiind bogaţi sufleteşte, au avut ce să ne dea. Să fie primit.

Sentimentul de prietenie a crescut între poeţii români şi străini de la festivalul acesta prelungit spre inima României, şi nu din întâmplare, ci şi admirând o mică parte din Tabăra de sculptură de la Măgura, unde Jaan a început să îşi cânte o poezie, sprijinindu-se de o roată a norocului sculptată în piatră, sub privirile atente ale vacilor, care păşteau netulburate de apariţia intempestivă a poeţilor, cât mai rămăsese din iarba şi sufletul sculptorilor de deal. Da sculptură cu vaci, iarbă cu suflet. Aşa am găsit noi Măgura de pe colinele buzoiene, pierdută pe o coamă împădurită de deal. Cu poieni cât să dea grai sculpturilor. Măgura de pe un spate de deal, înverzită de pomi şi gri-albă de sculpturi, privind spre crucea Mânăstirii Ciolanu.