C. Noica: Nici o zi fără o bucurie!

De când a ieşit pe piaţă fabulosul "Jurnal de la Păltiniş" suntem condamnaţi să citim personalitatea lui Constantin Noica prin această prismă. Rareori apar elemente care să schimbe imaginea maestrului zugrăvită atunci, cel mult o pot nuanţa.

Cartea lui Gabriel Petric, având un titlu nu tocmai inspirat, "Jarul din zăpada sclipitoare. Revederi cu Noica", (Editura Limes, Cluj Napoca, 2009), nu face decât să confirme cele afirmate mai sus. Dar nu este nicidecum singura carte despre maestrul de la Păltiniş care să facă aceasta. Ceea ce miră este că apare abia acum, tocmai fiindcă are - spre deosebire de altele - ceva consistent de spus.

Gabriel Petric îşi propune să răspundă la două întrebări: (1) De ce l-am căutat pe filosoful de la Păltiniş şi (2) La ce bun ne-au condus aceste întâlniri? Şi trebuie să spunem imediat că folosirea pluralului este justificată întrucât cartea cuprinde relatări, scrisori, frânturi de gânduri adresate mai multor aspiranţi la înţelepciunea nicasiană. Este vorba despre Mihai Carataş, Virgil Diaconu, Augustin Pop, Traian Ştef, şi Dorin Ştefănescu care, declară cu generozitate Gabriel Petric, devin co-autori ai cărţii.

M-am întrebat adesea de ce nu avem parte încă de o ediţie "Opere complete" din C. Noica. Răspunsul ar putea veni inclusiv de la această ultimă apariţie editorială: Noica este mai mult decât opera sa scrisă. Fiindcă Constantin Noica înseamnă şi înrâurirea decisivă pe care a avut-o asupra unor oameni, şi editarea (în sfârşit!) a "Caietelor lui Eminescu", demers al cărei părinte a fost, şi multe altele. Iată de ce poate abia generaţia lui Sorin Lavric va avea putinţa să purceadă la editarea operei omnia. Din care nu vor putea lipsi scrisorile adresate cu generozitate unui număr surprinzător de mare de învăţăcei sau doar aspiranţi. Să recunoaştem, puţină lume a auzit de numele enumerate mai sus. Vă asigur că cel puţin câţiva au "încasat" lecţiile nicasiene cu bun folos spiritual. Iată o primă mărturie făcută de Marius Iosif:

"Şi totuşi am câştigat ceva nespus de preţios de la Noica, bucuria de a locui acasă, de a face din fiecare clipă o sărbătoare spirituală şi de a lucra pentru cultura românească, de a trăi efervescenţa creaţiei în total dispreţ faţă de neroziile dictaturii comuniste" (p. 7). Căci "Drumul pe care ni l-a arătat Noica era drumul unei Românii ce ar fi fost să fie, dacă istoria nu ar fi împins-o pe căi aberante (...). Marea lecţie a lui Noica a fost una de locuire şi nu e puţin lucru când această lecţie e dată de un filosof. A te reînrădăcina în pământul tău, a da rod în această ţară ce se dorea a fi pustiită spiritual" (p. 8)...

Să parcurgem aşadar câteva dintre scrisorile lui Constantin Noica adresate unor tineri şi (aproape) necunoscuţi discipoli.

"Articolul d-tale m-a interesat, în primul rând prin "scriitură". Dacă vrei, dă-mi date despre d-ta şi ce ai făcut până acum în materie de cultură. Eventual ne-am putea întâlni şi aici, cu anunţ prealabil (...) sau la Sighişoara, în cazul că ştii 2-3 tineri de mare înzestrare, până la 25 de ani, pe care i-aş putea ajuta cu un sfat de viaţă." (C. Noica lui Marius Iosif, p. 11)

"Cum staţi cu lucrul? Dar cu profesiunea? Aveţi cele şase ore libere pe zi? Vă pot ajuta cu ceva?" (C. Noica lui Marius Iosif, p. 62)

...Sunt, deocamdată, doar câteva "manevre" de captatio benevolentiae. Dar maestrul ştie să fie şi aspru atunci când situaţia o impune:

"Îmi spui că studiezi elina şi germana "cu greu", ceea ce înseamnă fără nici o bucurie, poate chiar fără convingere că-ţi sunt indispensabile, mai ales ultima. Pe de altă parte nu-mi spui ce lecturi organizate faci. Îţi repet: cineva poate fi foarte "citit", fără a fi cult, şi poate rătăci oricât în cultură, fără a ajunge la cultura mare. Printre cei 20-25 de tineri căutaţi şi reţinuţi de mine (pentru ei, nu pentru gloria mea didactică), te puneam în primele rânduri, dacă nu în frunte. Aş regreta mult să mă dezamăgeşti. Ai înainte o jumătate de an liber, în care se poate face ceva. Viaţa se petrece în "salturi", ca pe front. Te îndemn deci să faci acum un salt bun; să încerci a face doctoratul, ca să-ţi pot da câteva hârtii; în orice caz să te pregăteşti a înfrunta greutăţile exterioare cu un bun şi activ echilibru interior." (C. Noica lui Gabriel Petric, p. 91).

...Şi peste doi ani:

"Mă întrebam ce mai faci şi mă gândeam că ai abandonat cursa. Scrisoarea d-tale de acum doi ani îmi arăta că întârzii în daciada culturală românească şi că nu pari a face efortul pe care ţi l-am cerut, în interesul d-tale. Dacă între timp l-ai făcut (de pildă dacă ţi-ai însuşit cât de cât germana) îţi pot da hărtiile făgăduite (formularele verzi pentru bursa Humboldt - nota autorului). În orice caz te mai aştept un an sau doi, căci îmi pusesem bune speranţe în d-ta. (C. Noica lui Gabriel Petric, p. 95).

Cu alte cuvinte, ceea ce vrem să arătăm în articolul de faţă este că "Bătrânul" - aşa cum îl numeau uneori Liiceanu, Pleşu & co - deţinea cu măiestrie arta îndrumării. Putea fi precum un părinte iubitor:

"Te aştept cu toată prietenia în Martie. Mă bucură mult să aflu de tot ce ai făcut şi mai ales că ai intrat sau intri în ordinea societăţii, cu profesiunea şi cu mariajul."

Sau: "M-a întristat să aflu că ai abuzat de puterile trupeşti. Ai grijă de tine, căci te aşteaptă cel puţin 4 decenii de cultură". (C. Noica lui Mihai Carataş, p. 113-115),

...să fie aproape patetic (dacă nu cumva o spunea cu un zâmbet ştrengar în colţul ochilor):

" - Cum te rabdă inima? Cum te rabdă inima, repet, să nu mergi la ei acasă, să-i citeşti în original pe Platon şi pe Hegel?!" (dintr-o întâlnire cu Marius Iosif, p. 18),

...să fie persuasiv:

" - Alţii, mai puţin înzestraţi ca tine, dar cu mai multă vrednicie, au realizat mai mult. Mă ierţi, Gabriel, că te-am certat. Nu te superi..." (dintr-o "revedere" cu Gabriel Petric, p. 112),

...sau ştia să-şi adapteze programul "ascezei" culturale în funcţie de capacitatea de asimilare a discipolului:

"Sfatul meu este să nu abuzezi de tine. Lucrează mai puţin decât spui (2-3 ore pe zi, dar regulat) şi caută să-ţi păstrezi seninătatea şi destinderea" (C. Noica lui Mihai Carataş, p.116).

Să nu exagerăm însă, alături de câţiva dintre cei sus-numiţi şi care fuseseră deja "selecţionaţi" de Antrenor pentru a deveni cai de curse, la Păltiniş s-a ajuns în ultimii ani, după publicarea "Jurnalului...", la un adevărat pelerinaj - cu toate făcutele şi nefăcutele unui asemenea gen de devoţiune. Astfel încât, inerent, cartea de faţă conţine şi frustrări. Fără a se fi prins de răspunsul mult prea politicos al lui C. Noica, Virgil Diaconu găseşte un bun prilej - taman în cartea de faţă - pentru a se plânge că nu a fost editat nici de Humanitas (deh) nici de Paralela 45. Se vede că n-a învăţat nimic, până azi, din ceea ce-i scria Noica: "Mâhnirile D-voastră îmi sunt de înţeles ca om, dar nu şi ca poet. Vă doresc să obţineţi acea excepţie care să vă facă indiferent ecoul în imediat" (p.144).

Este o carte care, chiar dacă se află - vizibil - în siajul "Jurnalului...", are, totuşi, propria-i personalitate date fiind experienţa de viaţa cu care contribuie fiecare dintre co-autori. De unde şi cele câteva "revederi" cu Noica ale unora dintre tineri, întâlniri care sunt relatate conştiincios. O carte despre feluritele "jocuri" ale relaţiei maestru-discipol: "Observ la Noica o dorinţă discretă ca ucenicii să-i urmeze calea spirituală, să-i refacă traseul intelectual, ba chiar, poate, să-şi însuşească idiosincraziile sale." (p. 38). În fine, o carte despre bucurie - dacă este să ne gândim măcar la atitudinea lui Noica faţă de studiu: «Ce mare lucru e să faci, orice lucru ar fi, cu plăcere! Deviza sa e, în prezent: "Nulla dies sine laetitia" (Nici o zi fără o bucurie!)» (p. 23). Bucurie de ordin cultural-spiritual, se înţelege.

...Hotărât lucru, acest volum nu se ridică la înălţimea modelului produs de Gabriel Liiceanu dar nuanţele la "Jurnalul de la Păltiniş" aduse de această carte sunt de o mare frumuseţe şi generozitate. După cum este şi căutarea personajelor sale. Sau, cum spune Marius Iosif (p.10): "Ce am învăţat, de fapt, de la Constantin Noica? Doar să facem atâta bine cât era posibil, păstrând şi întărind legăturile cu Europa prin cultură. Asemeni acelor muncitori japonezi, blocaţi de o surpare a intrării în tunelul pe care-l săpau şi unde au continuat să sape până la salvarea lor, nu aveam decât să lucrăm pentru România normală, pentru o frumoasă Românie europeană pe care o aveam doar în imaginaţia noastră"...

MARIUS VASILEANU (n. 14 apr. 1964 la Gura Humorului, Bucovina) are o licenţă în filosofie (Universitatea Bucureşti) şi un master în antropologia spaţiului sacru (Universitatea de Arhitectură ''Ion Mincu''). Este doctorand al Universităţii Bucureşti, Facultatea de Litere, cu o temă interdisciplinară în care continuă studiile de antropologie a religiei. A fost director al Editurii Muzicale şi profesor de istorie a religiilor în învăţământul preuniversitar. A susţinut o bogată activitate în presă: studii, articole, eseuri, recenzii, proză scurtă, editoriale, interviuri - în jurnale, reviste culturale şi cu profil spiritual -, producator şi realizator de emisiuni radio, numeroase colaborări la principalele televiziuni centrale. În ultimii ani a fost editorialist şi editor coordonator (departamentul cultură-religie) la ziarul ''Adevărul'' si redactor-şef al revistei ''Adevărul literar şi artistic''; ulterior a fost senior editor la agenţia de presă ''NewsIn'', coordonând departamentele de cultură-religie şi media-publicitate. Actualmente semnează o rubrică săptămânală în suplimentul ''Aldine'' al ziarului ''România liberă'' şi predă istoria religiilor la Universitatea Bucureşti.